Guvernele României sunt guverne care nu guvernează
● Singularul cuvîntului ne seduce prin impresia de unitate şi prin aparenta sa capacitate de a deveni subiectul unei acţiuni. Spunem adesea că statul a făcut ceva sau nu a făcut altceva sau că este de vină pentru ceva. Or, de îndată ce reflectăm asupra unei asemenea afirmaţii, constatăm că ea are arareori sens şi că ar fi fost mai corect să ne referim la o anumită instituţie a statutului, dacă nu cumva la un personaj al regimului politic. Simplu spus, nu există cu adevărat stat, ci state. Iar statele sînt la rîndul lor diverse în interiorul lor: ansambluri de instituţii mai mult sau mai puţin coerente, mai mult sau mai puţin bine articulate asupra teritoriului pe care îl acoperă şi asupra societăţilor pe care le guvernează. Sîntem aşadar obligaţi să fim analitici atunci cînd vorbim despre stat, să-l descompunem în instituţiile care îl formează, în persoanele care populează aceste instituţii, să privim cu atenţie fiecare instituţie în parte, atît în individualitatea sa, cît şi în relaţie cu alte instituţii. Tocmai de aceea, sloganul intonat de toţi oamenii politici români de oarece vreme, cel al aşa-numitei „reforme a statului“ este foarte puţin convingător. Despre stat nu poţi vorbi în bloc, mai ales cînd doreşti să-l reformezi. Întrupat în instituţii şi încarnat în persoane ce acţionează în numele lui, statul, inclusiv statul român, este o formă de solidaritate, este forma instituţionalizată a solidarităţii naţionale. Statul este mai mult sau mai puţin extins, în funcţie de disponibilitatea cetăţenilor de a fi solidari unii cu alţii în diverse forme şi materii: de a se arăta dispuşi sau nu să-şi sprijine concetăţenii bolnavi, de a se arăta dispuşi sau nu să-şi finanţeze copiii la şcoală, de a se arăta dispuşi sau nu să se protejeze în faţa vicisitudinilor vîrstei şi aşa mai departe. În regimurile democratice, în special în cele europene, această disponibilitate a cetăţenilor a fost turnată în model şi, chiar şi atunci cînd realitatea instituţională a solidarităţii generată astfel a început să fie dificil de susţinut financiar, nimeni nu i-a pus în cauză principiile politice fondatoare. În România, o asemenea reflecţie lipseşte cu desăvîrşire. Mai grav, responsabilii politici, că îşi spun de dreapta sau de stînga are puţină importanţă, nu s-au arătat nici măcar capabili să formuleze problema, cu atît mai puţin să-i ofere vreo soluţie.
Inanitatea responsabililor politici nu este însă justificată doar de o incapacitate de a gîndi politic în termenii solidarităţii, demonstrată de altfel pe parcursul ultimilor 20 de ani. Statele puternice se bazează pe cunoaştere: cunoaşterea societăţilor pe care le guvernează şi cunoaşterea proprie. O asemenea cunoaştere lipseşte în România. Iar acest lucru a devenit din ce în ce mai evident în ultima vreme. Guvernele nu sînt în măsură să cartografieze spaţiul instituţional al statului, să-l descompună în paliere instituţionale pe care să le evalueze cantitativ şi funcţional, să măsoare gradul de articulare al acestor instituţii cu societatea românească, la rîndul ei privită analitic, în comportamente de grup, aranjate teritorial sau funcţional. În absenţa acestei cunoaşteri, cele mai multe politici guvernamentale, inclusiv cele de reformă structurală, sînt lipsite de obiect şi, prin urmare, complet impredictibile în efectele lor.
● Se cuvine să facem o distincţie între stat şi regimul politic. În România, acesta din urmă poate fi definit, în opinia mea, mai puţin în termenii democraţiei, cît în cei ai unui regim electiv, cu un puternic accent oligarhic, dar nu întru totul închis. Dimpotrivă. Nu cred că se poate vorbi despre o clasă politică românească, ci mai degrabă despre o populaţie de politicieni, destul de eterogenă, care durează, se înnoieşte şi se reînnoieşte prin interacţiuni cu spaţiul economic al capitalismului postcomunist, cu spaţiul opiniei publice, dar în principal cu primul. Altfel spus, spaţiul politic pare să aibă o autonomie extrem de redusă şi un înalt grad de dependenţă faţă de resursele produse de societatea antreprenorială constituită în ultimele două decenii, la rîndul său hrănită din resursele statului.
Cît despre stat, şansele ca acesta să se transforme într-o structură birocratică reală, întemeiată pe competenţă şi cunoaştere specializată, sînt extrem de mici. Spun aceasta nu dintr-un pesimism civic, ci în virtutea celor demonstrate de politica comparată. Asemenea birocraţii – pe care le întîlnim în spaţiul Europei de Nord sau al Americii de Nord – sînt rare şi, mai mult decît atît, nu pot fi construite după o reţetă gata făcută. Iar atîta vreme cît resursele publice reprezintă principala materie a consensului dintre spaţiul politic şi reţele de solidaritate socio-economică din societate, construite în bună măsură prin descompunerea fostului stat socialist sau prin nepăsarea, voită sau nu, a instanţelor de control public, premisele unei asemenea construcţii lipsesc. Statul român – care, în opinia mea, nu are, prin întindere şi capacitate, nicicum un caracter naţional – este mai degrabă un simplu instrument fragmentat de socializare a resurselor publice în beneficiul unor zone ale societăţii mai mult sau mai puţin extinse. Să nu uităm că această socializare a statului, această împărţire inegalitară şi selectivă a resurselor, a reprezentat în ultimii 20 de ani principalul vector al consensului relativ în jurul regimului politic construit după 1989. O reformulare a acestei politici de societate ar determina aşadar o regîndire a solidităţii regimului însuşi.
Instituţiile internaţionale, atît cele europene, cît şi cele financiare internaţionale joacă desigur un rol important. Însă, după părerea mea, ele au servit în principal drept paliativ al lipsei de imaginaţie, de responsabilitate politică şi de cunoaştere operaţională a societăţii tipice pentru politicienii români. Nu este de mirare că multe dintre alegerile politice fundamentale din ultimele două decenii – care se referă la regimul muncii şi al solidarităţii în mod special – se regăsesc în numeroase spaţii ale Europei Centrale şi Orientale. Or, seturile de constrîngeri sau de soluţii formulate de aceste instanţe nu pot face niciodată economie de instrumentele politice şi guvernamentale disponibile în România şi nici de realităţile româneşti ca atare. Prin urmare, cercul se închide din nou în punctul responsabilităţii guvernelor succesive.
● Guvernul trebuie să afle ce tip de societate avem în România, ce şi cum produce aceasta, care sînt diversele regimuri de dependenţă ale acesteia (de stat, de economia europeană sau internaţională etc.), care este dinamismul acesteia şi cum poate fi acesta orientat, reorientat, canalizat, sprijinit în beneficiul acumulării resurselor publice. Or, guvernele României par mai degrabă pasive, se încred în formule abstracte, împrumutate sau inspirate de instanţele internaţionale, şi se arată întotdeauna surprinse şi enervate dacă indivizi, grupuri şi/sau societatea ca atare nu reacţionează mecanic în sensul dorit de ele. Altfel spus, sînt guverne care nu guvernează.
Alexandra Ionescu este profesoară la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative unde predă politici comparate.
