Este dopajul incorect?
Există acum un sezon fix pentru a discuta despre dopaje în sport: de fiecare dată cînd începe Turul Franţei. Anul acesta, purtătorul tricoului galben, alţi doi concurenţi şi două echipe au fost excluşi ori s-au retras din competiţie pentru că au picat sau nu s-au prezentat la testele antidoping. Cîştigătorul, Alberto Contador, este şi el suspectat pentru că a ieşit pozitiv la testul antidoping de anul trecut. Atît de mulţi ciclişti au fost găsiţi pozitivi la testele antidoping sau au recunoscut, după retragere, că s-au dopat, încît e logic să ne întrebăm dacă poţi să fii bun în acest sport fără să te dopezi. De vreme ce evenimente sportive importante, precum Turul Franţei, devin nişte farse, profesorul de bioetică Julian Săvulescu a oferit o soluţie radicală: ar trebui să ridicăm interdicţia asupra substanţelor care întăresc performanţa şi să le permitem sportivilor să ia tot ce vor, atîta timp cît este sigur pentru ei să facă lucrul acesta. În Statele Unite, dezbaterea a fost alimentată de perspectiva ca jucătorul de base-ball Barry Bonds să bată un record absolut în istoria acestui sport. Mulţi spun că Bonds s-a folosit de substanţe dopante şi de hormoni sintetici. Este frecvent huiduit şi batjocorit de fani şi mulţi cred că observatorul oficial, Bud Selig, nu ar trebui să se prezinte la meciurile în care Bonds ar putea încerca să atingă sau să bată recordul. La acest nivel al competiţiei, diferenţa dintre a fi un campion şi un concurent de duzină este foarte mică. Totuşi, contează atît de mult încît sportivii sînt presaţi să facă tot ce pot pentru a cîştiga cel mai mic avantaj faţă de competitorii lor. Este de bun-simţ să suspectezi că medaliile de aur nu mai merg acum la cei care nu sînt dopaţi, ci la cei care îşi prelucrează atît de bine substanţele dopante pentru un rezultat maxim, fără a fi depistaţi. De vreme ce evenimente sportive importante, precum Turul Franţei, devin nişte farse, profesorul de bioetică Julian Săvulescu a oferit o soluţie radicală. Săvulescu, care conduce Centrul Uehiro pentru Etică Practică de la Universitatea din Oxford şi este doctor atît în medicină, cît şi în bioetică, spune că ar trebui să ridicăm interdicţia asupra substanţelor ce întăresc performanţa şi să le permitem sportivilor să ia tot ce vor, atîta timp cît este sigur pentru ei să facă lucrul acesta. Săvulescu spune că, în loc să încercăm să detectăm dacă un sportiv a folosit substanţe dopante, ar trebui să ne concentrăm pe indicatori măsurabili prin care să aflăm dacă acesta îşi pune în pericol sănătatea. Astfel, dacă un sportiv are un nivel periculos de mare de hematii în sînge ca rezultat al folosirii eritropoietinei (EPO), atunci nu ar trebui să i se permită să concureze. Problema constă în numărul de hematii, nu în mijloacele folosite pentru a mări acest număr. Celor care afirmă că acest lucru îi va avantaja incorect pe cei care folosesc substanţe dopante, Săvulescu le spune că, fără substanţe dopante, sportivii cu cele mai bune gene vor avea un avantaj lipsit de fair-play. Bineînţeles, şi ei au nevoie să se antreneze, dar dacă genele lor produc mai mult EPO decît ale noastre, ne vor înfrînge în Turul Franţei, oricît de mult ne-am antrena. Dacă nu, asta este, luăm EPO pentru a ne completa deficienţa genetică. Stabilind un nivel maxim de hematii, stabilim de fapt terenul de joc prin reducerea impactului loteriei genetice. Efortul devine apoi mai important decît a avea genele potrivite. Unii spun că a consuma substanţe dopante este "contrar spiritului sportului". Dar oricum este greu acum să faci deosebirea între ce este permis şi ce este interzis. În Turul Franţei, cicliştii pot folosi în timpul nopţii chiar hrană şi hidratare intravenoasă pentru a se reface. Antrenamentul la altitudini înalte este permis, deşi le conferă acelor sportivi, care pot s-o facă, un avantaj faţă de competitorii lor care sînt nevoiţi să se antreneze la nivelul mării. Codul Mondial Antidoping nu mai interzice cofeina. În orice caz, creşterea performanţei - spune Săvulescu - constituie chiar spiritul sportului. Ar trebui să le permitem sportivilor să urmărească acest spirit prin orice mijloace sănătoase. Mai mult chiar, aş spune că sportul nu are un singur "spirit". Oamenii fac sport pentru a socializa, pentru mişcare, pentru a se păstra în formă, pentru a cîştiga bani, pentru a deveni faimoşi, pentru a alunga plictiseala, pentru a-şi găsi parteneri. Pot să încerce să-şi îmbunătăţească performanţele, dar adesea o fac pentru binele lor, pentru a se simţi împliniţi. Participarea populară în sport ar trebui încurajată. Exerciţiul fizic îi face pe oameni nu doar mai sănătoşi, ci şi mai fericiţi. Folosirea substanţelor dopante ar fi de regulă contrară propriilor interese. Eu înot pentru a mă menţine în formă. Mă cronometrez pe o anumită distanţă, pentru a-mi da mie însumi o ţintă şi pentru a mă încuraja să mă antrenez şi mai mult. Sînt încîntat cînd înot repede, dar nu aş mai găsi nici un sens pentru reuşita mea de a-mi fi îmbunătăţit timpul parcurs, dacă această îmbunătăţire vine dintr-o sticluţă. Dar sportul de elită, urmărit de milioane de oameni, dar la care participă doar cîţiva, este diferit. De dragul celebrităţii şi al gloriei, sportivii vor fi tentaţi să-şi rişte sănătatea pe termen lung. Astfel că, deşi sugestia îndrăzneaţă a lui Săvulescu poate reduce consumul de substanţe dopante, nu îi va pune capăt. Problema nu este doar a sportivilor, ci şi a noastră. Ne bucurăm pentru ei. Îi ovaţionăm cînd cîştigă. Şi oricît de strigător la cer ar fi consumul de substanţe dopante, nu încetăm să ne uităm la Turul Franţei. Poate că ar trebui să închidem televizorul şi să ne luăm propriile biciclete. ____________ Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor emerit la Universitatea din Melbourne. Printre cărţile sale se numără How Are We to Live? şi Writings on an Ethical Life.
