Drepturi naturale (individuale) şi nevoi terţiare (colective)
Riscul falimentului statal
Putem aspira, fără eficienţa muncii, la o viaţă decentă? Merită menţinute sistemele administrativ-politice care generează risipă, proastă organizare, lentoare decizională, mită, stagnare socială, abuliţie şi lene? Care sînt stimulii de performanţă, acum cînd România se află într-o competiţie globală? Aceste întrebări n-au popularitate, deşi un răspuns corect ar putea schimba, în fine, faţa întregii ţări. Timp de două decenii, nenumărate majorităţi parlamentare au inventat tertipuri procedurale pentru păstrarea unor privilegii. Magistraţii, desigur inamovibili, pot şantaja instituţiile statului, fac grevă, se declară deasupra altor bresle şi cer, ca atare, garanţii pentru alte sporuri, compensaţii şi prime de vacanţă. Pensionarii îşi orientează simpatiile electorale în funcţie de cine le oferă „gratis“ mici, bere şi manele. Cine oare, dintre salariaţii bugetari, mai şi munceşte?
Sociologii privesc îngrijoraţi la acest tablou. Ceva nu e în regulă. Se munceşte prea puţin în această ţară. Recentul raport al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice (document disponibil online) afirmă că „rată de activitate a populaţiei în vîrstă de muncă (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane persoane) între 1990 şi 2004 şi reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rată de activitate medie a ţărilor UE-27 de 70,5%)“. Cei retraşi din activitatea productivă nu vor fi găsiţi sub soarele contemplaţiei Unului suveran, ci mai degrabă implicaţi în economia subterană sau agricultura de subzistenţă. Certificatele false de boală şi recomandările medicale pentru o pensie prematură sînt şi ele la ordinea zilei. Din 1990 pînă astăzi, numărul celor asistaţi s-a triplat.
Cei cu adevărat harnici şi productivi sînt împovăraţi de biruri nejustificate. Redistribuţia e inechitabilă şi, adesea, aberantă. Copiii orfani, ai căror părinţi au murit la Revoluţia din 1989, primesc un ajutor infim, în raport cu foştii generali de Securitate. Politicienii vorbesc frecvent despre „solidaritate“, însă transferul leului din buzunarul privat în puşculiţa statului presupune, mereu, un calcul de irosire.
Ineficienţa etatismului
Statisticile afirmă că, între 2005 şi 2009, procentele PIB pentru educaţie şi sănătate au crescut vertiginos. De ce însă nu putem constata şi ameliorarea acestor servicii? Pentru că mereu cineva fură, în timp ce alţii muncesc. Sub umbrela politicului şi cu protecţia justiţiei corupte, „băieţii deştepţi“ jefuiesc mai departe banul public. Ani buni, România a făcut împrumuturi de zeci de miliarde, pentru a susţine această clientelă mafiotă şi apoi masele largi de manevră electorală. Au fost promovate legi anticoncurenţiale. Mentalitatea parazitară a sufocat libera iniţiativă şi curajul inovator. Ne lăudăm cu milionari şi miliardari îmbogăţiţi nu prin geniale lovituri de marketing, ci din afaceri suspecte cu statul. Sume colosale au fost delapidate prin canalele întortocheate ale bugetului public. În acest fel, puţinii bani rămaşi în visteria statului au fost alocaţi politicilor de protecţie socială – investiţiile în infrastructură, tehnologie sau cercetare rămînînd nesemnificative. Este şi motivul pentru care, exasperate de ritmul stagnării, sute de mii de minţi instruite şi braţe destoinice au luat drumul Occidentului.
Estimp, pentru cei rămaşi acasă, criza începe mereu cu ceilalţi. Vinovaţi sînt fie cei care ne preced în istoria risipei, fie cei care, deşi contemporani cu noi, îşi fac veacul tot peste drum, într-un (alt) imobil al statului. Cînd apare spectrul politicilor de dreapta, care impun economisire şi disponibilizări, l’enfer c’est l’autre. Sindicatele şi televiziunile populiste doresc ca restructurările să înceapă cu însuşi cabinetul prim-ministrului ori cu elementele-cheie ale cancelariei prezidenţiale. Parlamentarii ar accepta, cu oarecare indulgenţă, economia de curent la sistemul de iluminaţie al Casei Poporului.
Angajaţii TVR îşi imaginează restrîngerea oricăror posturi de radio, dar nu dispariţia emisiunilor de divertisment. Universitarii preferă menţinerea actualului statu-quo, mai curînd decît investigarea cheltuielii banului public din actualul sistem de învăţămînt. Specialiştii IT vor chema la introducerea eficienţei tehnologice, acolo unde administraţia e supra-încărcată prin clientelă. Poliţie de proximitate sau gardieni publici? Subvenţii pentru agricultură sau bani pentru scutece? Uniunea Scriitorilor va consimţi mai curînd la scufundarea proiectului Bibliotecii Naţionale, decît la dispariţia rentelor viagere. Academicienii vor admite probabil închiderea unor laboratoare ştiinţifice, dar nu restrîngerea cheltuielilor pe cumulul de salarii. Clerul înalt va accepta orice curbă de sacrificiu, dar nu cea care atinge plafonul financiar stabilit pentru zecile de facultăţi de teologie.
Lungimea plapumei
Toată lumea, pe scurt, ar începe primenirea cu ograda vecinului. Acest desen al psihologiei noastre colective ne arată solidari în egoism şi frustrare. Nu sînt eu oare indispensabil pentru soarta naţiunii? De la dactilografi şi grefieri pînă la specialişti în sanscrită, fiecare bugetar se crede inconturnabil şi excepţional. Dilema bîntuie o întreagă societate aşezată pe ierarhii şubrede. Cultivăm mai departe iluzia unei prosperităţi care nu asumă riscul individual sau efortul de coeziune comunitară. Totul se decide cu gîndul la prezentul imediat, cu sentimentul că „noi“ însemnăm totul (iar „ceilalţi“ n-au decît să poarte povara datoriilor noastre epocale).
Cum putem ieşi din această enormă mistificare a realităţii? Un ţăran de odinioară ar fi spus că e foarte simplu: „întinde-te cît ţi-e plapuma!“. Conceptual vorbind, trebuie să înţelegem mai întîi distincţia (banală) între nevoile primare, nevoile secundare şi nevoile terţiare ale omului. Făcînd acest lucru, ne putem întreba: cum pot fi toleraţi politicienii care vorbesc populaţiei despre implantarea unor GPS-uri pe tractoare, despre spectacole „gratis“ pentru tineret (de 1 mai) ori despre trimiterea urgentă a unui român în cosmos? Sînt maşinile 4x4 o prioritate pentru lista de achiziţii în instituţiile publice? Putem finanţa din banii unei populaţii active, minoritare în planul muncii, nu mai puţin de opt posturi mass-media (TVR1, TVR2, TVR3, TVR Cultural, TVR Info, TVRi, pe lîngă alte patru-cinci studiouri teritoriale)? Va îndulci oare somnul acestui neam visul măreţ privind viitoarea catedrală patriarhală? Sau mai poate o ţară cu demografie negativă să facă o prioritate din finanţarea avorturilor în masă?
Ar fi periculos să pierdem din vedere distanţa între nevoile primare ale societăţii (i.e., ordinea străzii, educaţia primară, sănătatea publică, transportul în siguranţă – toate finanţate din bugetul de stat) şi nevoile terţiare ale indivizilor (e.g., operaţiile estetice ale vedetelor sau excursiile în Tailanda – finanţate dintr-un buget exclusiv privat).
Pentru nevoile primare, am fost înzestraţi cu două braţe şi două mîini.
Pentru nevoile secundare, e nevoie de voinţă şi hărnicie. La satisfacerea nevoilor terţiare poţi ajunge fie prin inteligenţă, creativitate şi multă muncă, fie prin norocul unei fericite moşteniri (sau printr-o hoţie legalizată). Cînd milioane de români ajung să nu-şi mai poată „permite“ coşul zilnic, fie descoperim lenea colectivă, fie ne confruntăm cu false statistici (cum sînt zecile de mii de cetăţeni „handicapaţi“ pe hîrtie, dar perfect apţi pentru munca cîmpului).
Nevoi primare, nevoi secundare
A suprapune planul nevoilor individuale imediate peste nevoile colective terţiare înseamnă să promovezi, în mod deliberat, un fals concept al solidarităţii. Cu alte cuvinte, vom substitui interesul naţional real cu o falsă imagine despre urgenţele noastre cotidiene.
Confuzia între nevoile de prim rang şi nevoile secundare e mediul propice pentru reactivarea politicilor de tip socialist sau populist. Încurcătura are la bază o altă minciună: amalgamarea drepturile naturale ale omului, recunoscute din zorii civilizaţiei europene, cu drepturile sociale, care sînt de dată foarte recentă. Cele dintîi rămîn inalienabile întrucît ele ne vin de la Dumnezeu (sau, pentru agnostici, de la natură): dreptul la viaţă, la libertate şi la proprietate (habeas corpus) nu sînt achiziţii istorice, nici doar nişte privilegii de clasă, sex, rasă sau religie. Fiind stăpîn peste viaţa lui, putîndu-se mişca liber şi, mai ales, fiindu-i garantat accesul la proprietatea privată, omul poate să-şi croiască singur drumul în căutarea fericirii. În principiu, statul şi reglementările constituţionale nu există decît pentru a-i proteja acest orizont existenţial. Pe de altă parte, pensia timpurie, al 13-lea salariu, remuneraţia egală cu vecinul/vecina – pe scurt, toate drepturile sociale – sînt rezultatul unor aranjamente conjuncturale, reflectînd în parte bunăstarea materială şi orientarea ideologică a unei naţiuni. Drepturile sociale sînt nişte avantaje, favoruri sau binefaceri ale sorţii. Dacă politicienii de stînga le numesc altfel e doar pentru că discursul îndreptăţirii de sine atrage numeroase simpatii electorale. Aşa cum ne-au arătat demonstraţiile din Atena (2009, 2010), drepturile sociale nu cultivă etica responsabilităţii. Revendicarea violentă a drepturilor colective sfîrşeşte, în fapt, prin încălcarea dreptului natural la viaţă, la libertate şi la proprietate individuală.
Voi rezuma argumentul astfel: România nu poate descoperi cu adevărat principiul solidarităţii decît atunci cînd vom vorbi nu doar despre prezent, ci şi despre sacrificiile făcute în trecut şi nota de plată a răsfăţului contemporan, în viitor. Responsabilizat de această referinţă la ştiutele fapte de ieri şi la necunoscutul zilei de mîine, fiecare bugetar va căuta, în al 11-lea ceas, să introducă un plus de austeritate financiară în propriul lui domeniu de activitate. Cura de slăbire a birocraţiei statale presupune articularea unor ierarhii valorice, fără de care naţiunea română îşi pierde nu doar credibilitatea faţă de organismele financiare internaţionale, ci şi minima coeziune internă. Piatra unghiulară a acestei reconstrucţii se ascunde în dreptul natural la viaţă, proprietate şi libertate. Pornind de aici, şi numai de aici, vom putea cîndva reinventa decenţa, prosperitatea şi binele comun.
Fragment din volumul Zeitgeist. Tipare culturale & conflicte ideologice, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, Colecţia „Democraţia Creştină“.
