De la Comisie la Consiliu:
transformarea drepturilor omului la ONU? Ce se mai întîmplă cu reforma ONU anunţată la începutul lunii septembrie? După adoptarea în decembrie a textului referitor la Comisia pentru Consolidarea păcii, pe 28 martie a fost abolită vechea Comisie pentru drepturi. Este urmarea unei rezoluţii referitoare la drepturile omului, adoptată de Adunarea Generală pe 15 martie, rezoluţie care, previzibil, a suscitat cele mai profunde controverse. Negociată pe parcursul a mai multe luni, rezoluţia înlocuieşte defuncta Comisie cu un "Consiliu al drepturilor omului", avînd statut, componenţă şi competenţe diferite. Adoptarea acestei rezoluţii a fost unanim considerată "un moment istoric", trezind multă atenţie pe plan internaţional. Mai puţin însă în Europa de Est. Est-europenii manifestă scepticism faţă de drepturile omului şi aplicarea lor, deşi acestea au fost un vehicul important al despărţirii de totalitarismul comunist. În zonă, este îmbrăţişat îndeosebi realismul, acel curent după care tot ce se întîmplă pe scena internaţională poate fi explicat prin raporturile de putere. Dar chiar şi în această grilă de lectură, rezoluţia ar trebui să suscite un interes important. Este un moment important nu numai în istoria ONU, dar şi în viitoarea configuraţie de putere internaţională. SUA au votat împotriva rezoluţiei, împreună cu Israel şi cu două dintre insulele Pacificului: Palau şi Marshall. Înfiinţată în 1946 cu mandatul de a crea un cadru general pentru protecţia drepturilor omului, Comisia s-a consacrat în primii ei douăzeci de ani aproape în exclusivitate creării normelor în domeniu, printre care cele mai importante sînt negocierea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a celor două Pacte referitoare la drepturile omului. La începutul anilor '70, a început să controleze aplicarea drepturilor omului, mai întîi prin acceptarea mecanismului de plîngeri individuale în cazul violărilor grave şi apoi prin intermediul instituirii aşa-numitelor "proceduri speciale": experţi independenţi care fac rapoarte asupra situaţiei generale a drepturilor omului sau a unei situaţii speciale într-o anumită ţară. Comisia era compusă din 53 de State, propuse de cele cinci grupuri regionale, iar membrii ei erau aleşi de către ECOSOC (Economic and Social Council) pentru o durată de patru ani; se întrunea o dată pe an, pentru şase săptămîni, la Geneva. Alegerile membrilor nu ţineau cont de criteriul respectării drepturilor omului de către statul candidat, ci de principiul rotaţiei în cadrul grupului regional sau de cît de bine ştia un stat să îşi facă campanie. Din cauza acestui mecanism de alegere a membrilor, Comisia a fost în ultimii ani cel mai criticat organism al ONU, fiind acuzată de lipsă de credibilitate şi politizare excesivă. Criticile s-au intensificat odată cu prezenţa acolo a unor state ca Nepal, Zimbabwe sau Cuba, ale căror regimuri au fost acuzate ele însele de încălcări ale drepturilor omului, şi au devenit vehemente atunci cînd Libia a deţinut preşedinţia Comisiei. Mai profund decît cazul Libiei chiar, Comisia a fost afectată pentru că nu a reuşit să controleze aplicarea drepturilor omului în state ca Sudan sau Iran. Cele peste cinci luni de negocieri de la New York au reprodus în mic atmosfera generală din ultimii ani, . marcată de diviziunea dintre Nord şi Sud. În acest context, Nordul (statele dezvoltate) susţinea un nou Consiliu pentru drepturile omului, ales cu două treimi din voturile Adunării Generale; excluderea din acest Consiliu a statelor care au sancţiuni pentru violări masive ale drepturilor omului. Sudul (statele subdezvoltate) susţinea alegerea de către majoritatea Adunării Generale, cu posibilitatea ca orice stat să poată candida, criticînd mecanismele de suspendare şi instituirea de criterii prealabile ca fiind "selective". Spre surprinderea multora, cei mai vocali reprezentanţi ai Sudului - ca Egiptul, Pakistanul sau India - au în acest moment relaţii privilegiate cu statele Nordului, în special cu SUA. Acest decalaj se poate explica prin fragmentarea relaţiilor internaţionale şi prin interesele divergente ale statelor în funcţie de temele aflate în joc. Textul final prevede înfiinţarea Consiliului, ca organism subordonat Adunării Generale. Va avea 47 de membri, propuşi de către cele cinci grupuri regionale şi aleşi de majoritatea statelor din Adunarea Generală. Se va întruni 10 săptămîni pe întregul parcurs al anului, astfel încît să poată răspunde adecvat în caz de violări ale drepturilor omului. Una dintre cele mai importante atribuţii ale Consiliului este acea de a analiza situaţia drepturilor omului în toate statele membre printr-un mecanism de analiză universală (peer review). Atunci cînd sînt semnalate violări majore, două treimi din Adunarea Generală pot suspenda un membru. La cererea unei treimi din membrii săi, Consiliul se poate reuni pentru a răspunde unei situaţii de urgenţă. Adunarea Generală din 15 martie a debutat prin declaraţii înaintea votului, pretext pentru Cuba şi Venezuela de a critica SUA. Washingtonul a declarat că votează împotriva rezoluţiei pentru că nu e sigur că textul în sine garantează o protecţie sporită a drepturilor, dar că va colabora la crearea Consiliului. Într-o replică memorabilă, ambasadorul american John Bolton a răspuns că ar putea să exercite dreptul la replică faţă de Venezuela şi Cuba, dar "Why bother?" (De ce să ne obosim?). S-au abţinut de la vot Belarus, Venezuela şi Iran, motivînd că rezoluţia nu reflectă suficient interesele statelor din Sud. Multe decizii importante vor trebui luate de noul Consiliu în prima sa sesiune, care va începe pe 19 iunie: cum va fi concretizat mecanismul de analiză (peer review), cum vor fi revizuite procedurile speciale şi alte mecanisme folosite de fosta Comisie. La cîteva zile după adoptarea rezoluţiei, un număr impresionant de state şi-au depus candidatura pentru Consiliu, a cărui alegere se va face la începutul lunii mai. Deşi în ultimă instanţă alegerea membrilor este una politică, există în acest moment un cadru instituţional care să permită noului Consiliu să fie mai eficient în protejarea drepturilor omului. Conform înţelegerii, dacă şi acest cadru instituţional se va dovedi insuficient, el va fi modificat peste cinci ani. Se va schimba ceva în practică? Într-o interpretare optimistă, care pare să domine la New York si Geneva, răspunsul este: da.
