Cum conduce Obama

În urmă cu doi ani, Barack Obama era primul senator dintr-un stat din mijlocul Americii care îşi declara interesul pentru cursa prezidenţială. Mulţi s-au arătat sceptici în privinţa victoriei unui afro-american cu un nume straniu şi cu puţină experienţă în problemele naţionale. Dar el a demonstrat în campania pe care a desfăşurat-o că stăpîneşte puterile necesare conducerii - atît cele soft, cît şi cele hard. Puterea soft este abilitatea de a-i atrage pe alţii, iar cele trei calităţi-cheie legate de aceasta sînt inteligenţa emoţională, viziunea şi comunicarea. În plus, ca să aibă succes, un lider are nevoie de îndemînare în ce priveşte puterea hard, adică de capacităţi organizatorice şi de a face politică în sens machiavellian. La fel de importantă este capacitatea de adecvare care permite unui lider să combine aceste abilităţi în situaţii diferite, aşa încît să aibă acel tip de succes pe care eu îl numesc "smart power" (putere inteligentă). În timpul campaniei sale, Obama a demonstrat aceste abilităţi prin calmul cu care a reacţionat în faţa crizei, prin viziunea de perspectivă şi prin superbele lui capacităţi de organizare. Mai mult, inteligenţa sa contextuală s-a format progresiv, de la bază, în privinţa politicilor globale, cu experienţe în Indonezia şi Kenya, iar înţelegerea sa asupra politicii interne americane s-a format tot de la bază, de pe cînd activa ca organizator al comunităţii din Chicago. Obama a continuat să demonstreze aceste calităţi de conducător în perioada tranziţiei puterii, desfăşurate aproape fără cusur. Prin alegerea primei sale oponente, Hillary Clinton, ca ministru, şi prin trecerea dincolo de graniţele partidului, menţinîndu-l în funcţie pe ministrul republican al Apărării Robert Gates, el a arătat că e deschis la ideea de a avea nişte subordonaţi foarte puternici. În discursul de inaugurare a atins teme ale unei puteri inteligente, exprimînd voinţa de a "întinde o mînă celor care-şi descleştează pumnii", dar neuitînd să enunţe şi ideea responsabilităţii, în nişte vremuri în care americanii se confruntă cu probleme economice. În plus, Obama şi-a pornit mandatul într-o manieră hotărîtă. În prima sa săptămînă în funcţie a început deja să îndeplinească promisiunile din campanie, lansînd un plan major de stimulare economică, ordonînd închiderea închisorii de la Guantanamo Bay, promovînd noi standarde de eficienţă a combustibilului pentru economisirea de energie, acordînd un interviu postului de televiziune Al Arabiya şi trimiţînd un înalt emisar în Orientul Apropiat. George W. Bush a spus odată că rolul său ca lider a fost acela de "decident". Dar chiar dacă Bush a fost bun ca decident, populaţia doreşte ceva mai mult de la un lider. Noi vrem pe cineva care să ne reîntărească identitatea, să ne spună cine sîntem. Ne judecăm liderii nu doar după efectul acţiunilor lor, ci şi după semnificaţia a ceea ce ei creează şi ne învaţă. Cei mai mulţi lideri hrănesc identitatea şi solidaritatea existente în grupurile lor. Dar unii dintre ei percep obligaţii morale dincolo de grupul pe care-l conduc şi îşi educă urmaşii. De exemplu, Nelson Mandela ar fi putut lesne alege să devină un lider care să definească exclusiv grupul său de sud-africani negri, să urmărească răzbunarea pentru injustiţia apartheid-ului şi pentru propria detenţie. El a luptat însă neobosit, şi prin fapte, şi prin vorbe, pentru dezvoltarea identităţii urmaşilor săi. Cînd Obama s-a confruntat cu criza din campanie legată de remarcile rasiste incendiare ale fostului său pastor, el nu a ales calea de a se distanţa pur şi simplu de această problemă, ci a folosit situaţia pentru a ţine un discurs menit să lărgească înţelegerea şi identităţile, atît pentru albii, cît şi pentru negrii din America. Criza de la 11 septembrie 2001 i-a oferit lui Bush ocazia de a exprima o nouă viziune, întărită, asupra politicii externe. Dar el nu a reuşit să expună şi o imagine substanţială a rolului de lider al Americii în lume. O viziune de succes este una care combină inspiraţia cu posibilitatea de a pune în practică un proiect. Bush a eşuat în a găsi o asemenea combinaţie potrivită. Obama va avea nevoie să folosească ambele laturi ale inteligenţei, emoţională şi contextuală, dacă vrea să restabilească leadership-ul Americii. Inteligenţa contextuală este o abilitate care ajută un conducător să potrivească tacticile cu intenţiile, în aşa fel încît să producă strategiile cele mai adecvate în diverse situaţii. Cu un deceniu în urmă, bunul simţ convenţional spunea că în lume există o hegemonie unipolară, cea a Statelor Unite. Analiştii neoconservatori au tras concluzia că America era atît de puternică încît putea face tot ce dorea, iar ceilalţi nu aveau altă alegere decît s-o urmeze. Acest unilateralism era bazat pe o profundă neînţelegere a caracterului puterii în politica externă - care este de fapt abilitatea de a-i influenţa pe alţii să ajungă la rezultatele pe care tu le doreşti. Statele Unite sînt poate singura superputere, dar nu sînt un imperiu. Pot influenţa, dar nu pot controla alte părţi ale lumii. Pentru a înţelege puterea în contextul lumii de astăzi, mă gîndesc uneori la o metaforă legată de jocul de şah tridimensional. În partea de sus, cea a puterii militare, printre celelalte ţări, Statele Unite sînt singura supraputere. Pe tabla din mijloc, cea a relaţiilor economice dintre state, lumea e deja multipolară. În comerţ, în ce priveşte funcţionarea corectă a competiţiei şi a relaţiilor economice sau în alte asemenea domenii, America nu poate obţine rezultatele pe care le doreşte, fără a coopera cu Uniunea Europeană, China, Japonia sau alte state. În sfîrşit, pe tabla de dedesubt, cea a relaţiilor transnaţionale aflate în afara controlului guvernelor - pandemii, schimbări climatice, trafic de droguri sau terorism internaţional, de exemplu - puterea e distribuită în mod haotic. Nimeni nu deţine controlul. E o lume complexă cea în care Obama a îmbrăcat mantia conducătorului. El moşteneşte o criză economică globală, două războaie în care America şi aliaţii săi au trupe implicate, crize în Orientul Apropiat şi în sudul Asiei şi o luptă împotriva terorismului. Va avea de făcut faţă acestei moşteniri şi în acelaşi timp va trebui să traseze un nou curs. Va trebui să ia decizii dificile în paralel cu dezvoltarea percepţiei că America, încă o dată, exportă mai degrabă speranţă decît frică. Acesta va fi testul conducerii lui. Joseph S. Nye e profesor la Harvard University şi a publicat recent cartea The Power to Lead. Copyright: Project Syndicate, 2009 www.project-syndicate.org traducere de Andrei MANOLESCU