Criza democraţiei clientelare
În Grecia nu ajunge resetarea sistemului politic. Nu este nevoie doar de noi lideri, ci şi de noi cetăţeni.
Falimentul sistemului tradiţional de partide
PASOK şi Noua Democraţie sînt partide fondate în 1974, la sfîrşitul loviturii de stat. Grecia tocmai redevenise frecventabilă, reluîndu-şi parcursul european. De atunci, ambele partide au evoluat ca partide cu o logică organizaţională esenţial clientelară. Legitimitatea lor venea nu doar din faptul că erau partide democratice. Mecanismul legitimării era cu totul altul: promiteau joburi şi dădeau susţinătorilor locuri de muncă. Utilizau statul pentru a-şi recompensa susţinătorii politici. Cînd acest lucru a devenit nesustenabil – statul ajungînd supraîndatorat, iar sectorul public obez –, legitimitatea partidelor tradiţionale a început să se pulverizeze. Criza a fost doar un catalizator. Dacă eu îţi cer să-mi angajezi fiul şi tu nu mai poţi face asta, de ce să te mai susţin? Toată această „normalitate“, codificată de-a lungul deceniilor, a condus la dezvoltarea aşteptărilor că statul va avea cumva grijă de tine. Terminai universitatea aşteptîndu-te la un job asigurat în sectorul public – că mama şi tata se vor ocupa de acest lucru, fiind conectaţi la reţelele unuia sau altuia dintre partide. În timp, acest sistem a încetat să mai producă beneficii pentru clientelă.
Problema e că, în cele din urmă, pe fondul crizei datoriilor suverane, al falimentelor bancare, leadership-ul partidelor clientelare s-a dovedit complet nepregătit să răspundă unor astfel de provocări. Ei nu puteau să reseteze cultura care îi propulsase în acele poziţii. În acest sens, la presiunea Europei şi a creditorilor, liderii partidelor tradiţionale au declanşat reforme cosmetice, dar au menţinut statu-quo-ul.
Cred că modul în care elitele Europei integrate au evoluat în timp este acum contestat. Ele nu se mai bucură de respectul şi încrederea care în momentele fondatoare erau atribuite unui Robert Schuman sau Jean Monnet. Deşi se revendică de la părinţii fondatori şi de la valorile care au stat la baza Europei instituţionalizate, pare să existe o prăpastie între discursul elitelor de astăzi şi aşteptările electoratului. O prăpastie speculată din plin de partidele extremiste cu agendă anti-sistem. În cazul Greciei, nu văd cum se poate ieşi din această criză. Vorbim deseori de generaţii de sacrificiu. Probabil va trebui să vorbim şi de generaţii politice de sacrificiu. Este guvernul actual – format din lideri care sînt percepuţi drept managerii unui sistem clientelar – capabil să facă aceste reforme? Foarte probabil că nu. Curînd vom trece din nou printr-un moment electoral, cînd partidele tradiţionale vor fi înlocuite cu stînga radicală. Problema este că stînga radicală este şi mai puţin reformistă decît actualul guvern. Cred că trebuie să aşteptăm să se consume acest întreg ciclu politic, toate partidele să-şi piardă legitimitatea şi pe acest fond să apară noi lideri.
Şomajul a ajuns deja la 22%. Dar aceştia sînt aproape exclusiv oameni din sectorul privat. Nimeni din sectorul public nu şi-a pierdut slujba; au suferit doar reduceri de salarii. Cum mai poate fi vorba de a se menţine un minimum de justiţie socială într-o astfel de societate? În cele din urmă, guvernul trebuie să îi reprezinte pe toţi cetăţenii, nu doar pe cei angajaţi în sectorul public.
Sistemul trebuie să se reinventeze
Nu este nevoie doar de noi lideri, ci şi de noi cetăţeni. Prin acest lucru înţeleg cetăţeni cu o nouă optică, care să conştientizeze că sistemul nu mai poate să opereze cu regulile vechi, să funcţioneze cu aceleaşi aşteptări. Din moment ce sistemul nu îmi poate asigura ce am nevoie, trebuie să mă apăr singur. Dacă ne uităm la începutul secolului al XX-lea vedem cum o mulţime de greci emigrează în SUA, Australia, Germania şi te întrebi cum de aceşti oameni au muncit din greu în fabrici pentru a le oferi copiilor lor o educaţie decentă – de medici, avocaţi. De ce grecii de astăzi nu pot face acelaşi lucru la ei în ţară? Pentru că grecului de astăzi i s-a dat doar opţiunea „îţi voi asigura eu slujba“, ceea ce l-a făcut să-şi piardă avantajul competitiv. Cetăţeanul grec trebuie să se reinventeze, să aibă alte aşteptări şi pe baza acestei cetăţenii reinventate să fie recrutaţi alţi lideri, care să devină produsul noilor aşteptări.
Opoziţia extremistă
Opoziţia este extrem de diversă. Dacă ne uităm la stînga radicală, Syriza – principalul partid de opoziţie –, vedem o serie de contradicţii în discursul său, din considerente structurale. Mişcarea este formată din 12 facţiuni diferite – o parte sînt marxişti, alţii comunişti pro-europeni ş.a.m.d. Mesajul este destul de incoerent, depinde pe cine asculţi. Nu trebuie să uitam că şi stînga radicală este un beneficiar al sistemului clientelar. Liderii lor provin din sindicate şi învăţămînt, segmente care au blocat orice încercare de reformă. Sînt oameni care cred în statul maximal. Ei nu vorbesc de o înlocuire a sistemului, ci doar de repararea celui vechi.
Mai există o opoziţie de dreapta, care a devenit vizibilă de curînd. Grecia a mai cunoscut mişcări de extremă dreaptă în perioadele sale de istorie întunecată – între 1937-1941, a avut o dictatură fascistă; între 1941-1944, a trăit ocupaţia nazistă; între 1967-1974, regimul coloneilor; plus războiul civil din anii ’40, dintre stînga şi dreapta. După revenirea democraţiei şi crearea partidelor-umbrelă, Pasok şi Noua Democraţie, orice tendinţă ar fi existat a fost cooptată în interiorul partidelor tradiţionale. Acum, dreapta naţionalistă – Grecii Independenţi şi Golden Dawn – revine în forţă din afara sistemului, pe fondul crizei şi al decimării clasei de mijloc. Sînt partide care promovează o retorică antieuropeană, populistă, în care vinovat este întotdeauna străinul. Aproape 15-20% din electorat preferă acum să fie reprezentat de dreapta populistă, formată deopotrivă din naţionalişti şi fascişti.
Articol obţinut de la Foreign Policy România
Dimitrios Triantaphyllou este director al Centrului pentru Studii Internaţionale şi Europene de pe lîngă Kadir Has University din Turcia.
Foto: L. Muntean
