Ceamurlia de Sus: ultima stradă cu aromâni
"Cei de aici, de la bar, sîntem toţi cei care au mai rămas în sat", îmi spune bătrînul cu înfăţişare stranie, cu pomeţi înguşti şi cu ochi decoloraţi de cataractă. Stă pe terasa cîrciumii din Ceamurlia de Sus, unde ne-am adăpostit de căldura năucitoare şi ne vorbeşte fără să ne privească. "Dacă mergi pe aleea asta în jos o să găseşti doar familii de cîte doi. Aici am mai rămas doar babele şi moşii", îmi spune fără nici o urmă de melancolie. Ne aducem cafelele la masă şi ne aşezăm lîngă grupul de bărbaţi în vîrstă care pînă să venim noi vorbeau o limbă greoaie, aproape lipsită de vocale; deşi avea sonoritatea limbii române, înţelesul cuvintelor ne scăpa. "Sîntem machedoni", mă lămureşte bărbatul care se prezintă nea Mita. "Toţi de aici, de la masă, aveam şase sau şapte ani atunci cînd am venit cu părinţii noştri din Bulgaria, după ce s-a făcut strămutarea." România şi Bulgaria au făcut un schimb de populaţie în septembrie 1940, după ce s-a semnat Tratatul de la Craiova. "Bulgarii au plecat pur şi simplu din localităţile din Dobrogea, iar aromânii au venit în casele acestora", explică Alexandru Gică, membru fondator al Societăţii Culturale Aromâne. Procesul a durat cîteva luni, dar aromânii începuseră să emigreze din zona Republicii Macedonia în România încă din 1925. Am nimerit în Ceamurlia de Sus însetaţi, după ce străbătusem drumurile pustii, ondulate printre cîmpiile veştejite în tonuri de galben ale judeţului Tulcea. Am trecut de Casimcea, Beidaud, Stejaru, am inhalat praful satelor înfierbîntate, ne simţeam pielea zgîriată de vîntul usturător şi de căldura unui soare agresiv. Intraserăm în casele oamenilor prietenoşi, care ne vorbeau înainte să apucăm să îi întrebăm ceva, se strîngeau în jurul nostru şi ne invitau în umbra curţilor lor. Ceamurlia de Sus sau Caramugiac, vechea denumire, e la 60 de kilometri de Tulcea şi la vreo 20 de Babadag; primăria e tocmai la Baia, la 12 kilometri depărtare. Satul are doar o şcoală pentru clasele primare şi, ca să meargă la generală sau la liceu, puţinii copii de aici trebuie să facă naveta într-un alt sat. "Ne ştim cu toţii de mici, de cînd am venit din Bulgaria cu părinţii noştri", îmi spune Mişoca, cel mai vorbăreţ dintre toţi. "Ne-am ridicat case aici, ne-am însurat şi acum aşteptăm să ne ducem… unul cîte unul." Mă surprinde că nici unul dintre bărbaţi nu bea alcool; pe masă sînt doar cîteva cafele străvezii. Toţi se comportă firesc, nimeni nu se întreabă ce e cu noi acolo, pe străzile prăfoase pe care rar vezi trecînd vreo maşină. "Noi am lucrat la mina Altîn Tepe, din comuna Stejaru, pînă în 2003, cînd s-a închis; acum sîntem pensionari. Dar noi, machedonii, nu am lucrat niciodată jos, în mină; eram toţi la auxiliare", îmi spune cu mîndrie Mişoca. Nea Mita a fost mecanic pe locomotivă. "Nu o ducem rău acum", îmi spune el. "Avem pensia de la mină şi mai primim patru milioane pe lună de la statul bulgar pentru strămutare." Oamenii aceştia plini de seninătate mă surprind din nou: nu aud nici o poveste tristă despre viaţa grea şi banii puţini. "Pensia nu e plătită propriu-zis de statul bulgar", explică Alexandru Gică, membru fondator al Societăţii Culturale Aromâne. "După ce a avut loc strămutarea, s-a făcut o socoteală între cele două state şi s-a ajuns la concluzia că Bulgaria trebuie să plătească României o sumă care s-a achitat atunci." Banii erau o despăgubire pentru casele, animalele şi recoltele pe care machedonii le lăsaseră în urmă, dar nu au ajuns atunci la oameni pentru că Ion Antonescu i-a folosit pentru război. Aproape 70 de ani mai tîrziu, în 2000, statul român a început să le plătească machedonilor o pensie de patru milioane. Tradiţii dispărute Satul Ceamurlia de Sus e locuit aproape în totalitate de aromâni. Cu toate astea, nu văd nici un semn distinctiv al acestei culturi. Dacă nu i-aş fi auzit vorbind în aromână, mi s-ar fi părut că sînt într-un sat românesc obişnuit. Singurele tradiţii de care îşi mai aduc aminte sînt obiceiurile legate de căsătorie. "Nunţile erau la noi mare sărbătoare, nu se făceau doar duminica sau sîmbăta, ca la români. Începeau de miercuri şi se sfîrşeau joia, abia după o săptămînă", îmi spune nea Mita. Nunţile machedonilor erau, într-adevăr, nişte reprezentaţii complexe şi impresionante. "Chiar dacă e un moment important în orice cultură, la machedoni era un fel de spectacol public", explică Alexandru Gică. "Încă se mai păstrează în unele locuri obiceiul de a face steag la nuntă, despre care Irina Nicolau spunea că simbolizează o unire între două triburi." Dar, din păcate, aceste nunţi tradiţionale au loc din ce în ce mai rar " în Ceamurlia de Sus nu s-a mai făcut steag de zece ani. Cît despre alte obiceiuri arom
