Ce facem cu fondurile europene - interviu cu Marian DOBRILĂ

Vă ocupaţi de proiecte pentru obţinerea fondurilor europene. Deşi în ultima vreme se vorbeşte foarte mult despre acest subiect, mă gîndesc că încă multă lume îşi pune întrebarea de unde vin aceste fonduri, cine le dă.

Tot aşa cum există bugetul de stat al României, la care românii contribuie cu impozite iar o parte din bani revin înapoi prin cheltuieli publice, există şi bugetul Uniunii Europene, la care toate statele membre contribuie, iar banii vin înapoi în aceste state, diferenţiat faţă de contribuţii, pentru a dezvolta Uniunea ca un tot. Cei mai mari contributori sînt ţările mari, ca Germania şi Franţa. De aici apare şi discuţia că nu le mai convine să contribuie aşa de mult şi să primească aşa de puţin, în condiţiile în care la ora aceasta Uniunea stă sub un semn de întrebare.

Teoretic, ţările mai puţin dezvoltate ar trebui să primească mai mult.

Da, şi există chiar şi un criteriu. E vorba de regiunile de dezvoltare ale Europei care au sub 75% din PIB-ul european. În România, şapte regiuni din opt (cu excepţia zonei Bucureşti-Ilfov) sînt sub acest procent şi se încadrează în zona de ajutor. În 2007, chiar şi Bucureştiul era sub acest prag, dar acum a ajuns undeva aproape de media Uniunii.

În cazul României se vorbeşte mereu despre o absorbţie nu prea bună a acestor fonduri. Care sînt principalele obstacole?

Eu cred că impedimentul cel mai mare este lipsa capacităţii noastre instituţionale. Am fost puşi în faţa unui examen foarte mare – 30 de miliarde de euro –, cu o pregătire inadecvată. Fondurile anterioare aderării – SAPARD, PHARE – erau incomparabil mai mici. Absorbirea unei asemenea sume necesită, în primul rînd, o infrastructură instituţională puternică şi, în al doilea rînd, o strategie. Noi sîntem departe de ambele lucruri. Şi, dincolo de problema absorbirii acestor bani, apare şi întrebarea legată de impactul lor în propria economie. Adică, poţi absorbi bani mulţi, care să aibă un impact mic, şi poţi absorbi bani mai puţini, dar care să aibă un impact mare, în condiţiile în care ai o bună strategie.

Era un exemplu acum cîţiva ani. Cu fonduri europene identice, înainte de aderare, s-au construit două puncte de frontieră, la Cenad. Cel din partea ungurească era o clădire solidă de beton, cel românesc arăta ca o baracă.

Despre asta e vorba, şi nu numai. De exemplu, s-au construit pensiuni turistice în anumite zone, unde n-au venit turişti. Au dat faliment. Sau au fost investite milioane de euro în canalizări, apă şi drumuri comunale în zone unde nu s-au racordat decît cîţiva oameni. Impactul a fost total disproporţionat faţă de valoarea investiţiei.

În aprobarea acestor fonduri nu se ia în considerare şi eficienţa, utilitatea investiţiei?

Teoretic, da. Există indicatori care trebuie atinşi. Pe de altă parte însă, de multe ori persoanele care analizează aceste proiecte nu au competenţa necesară. Nu pot înţelege sau analiza un studiu de piaţă; de exemplu, dacă pensiunea respectivă va avea sau nu clienţi. Dacă nu este un om tehnic, nu poate înţelege cum canalizarea trebuie să meargă în jos, şi nu în sus. Această capacitate, această experienţă nu lipseşte chiar peste tot. De exemplu, la programul de dezvoltare rurală s-a întîmplat mai rar să se facă o canalizare în sus, pentru că acolo sînt oameni cu pregătire tehnică. La programele noi, cum ar fi POSCCE sau POSDRU, s-a greşit mult mai mult. Experţii au fost luaţi repede, au fost puţini şi volatili şi n-au reuşit să analizeze proiectele în mod corect.

Trei sferturi din fondurile europene sînt adresate instituţiilor statului, adică autorităţilor, fie ele locale sau centrale, iar un sfert sînt pentru beneficiari privaţi.

E vorba de un raport planificat dinainte sau aşa se întîmplă în mod natural – statul să ia trei sferturi, pentru că e mai puternic?

Strategia României a cuprins multe investiţii în infrastructură. Patru miliarde în căi de transport, patru miliarde în proiecte de mediu – aproape integral bani ai statului. Aşa a fost construită strategia României şi este normal ca statul să ia mai mult decît privaţii. Foarte important e însă cum gestionează statul aceşti bani, fiindcă problema noastră de absorbţie a fondurilor vine de la stat, şi nu de la privaţi. Aceştia din urmă îşi vor absorbi integral fondurile europene, în vreme ce statul a absorbit pînă acum doar 15% din partea lui.

Aprobările pentru proiectele private sînt date tot prin instituţiile de stat?

Toate proiectele privaţilor trec prin instituţiile statului român. Toate cele 30 de miliarde fonduri de absorbit trec prin statul român. Nu se fac direct la Uniunea Europeană. Aceasta are un rol foarte restrîns, de audit, control, monitorizare. Iar toate proiectele sînt întîrziate cu anii de către aceste instituţii de stat. Deci, dacă vrei să te apuci ca privat să faci un proiect, trebuie să te gîndeşti cu trei-patru ani înainte.

În aceste condiţii, înseamnă că se poate deja estima destul de precis cîte fonduri vom reuşi să absorbim pînă la încheierea actualului ciclu bugetar al UE?

Aproximativ, se poate spune că, pentru agricultură, cele 10 miliarde vor fi absorbite integral pînă la sfîrşitul anului 2015, care este acel n plus 2 (adică 2013 plus încă doi ani în care mai ai timp să implementezi proiectul). Nu spun însă că le vom absorbi şi în mod eficient. În ce priveşte cele 20 de miliarde fonduri structurale, e o volatilitate foarte mare. Eu cred că în cazul cel mai optimist putem absorbi 75% din ele şi în cazul cel mai pesimist – doar 40-45%.

La stabilirea noului buget al UE se ţine cont de ce s-a absorbit anterior?

Capacitatea de absorbţie este doar unul dintre factorii de evaluare. La negocierea acordului de parteneriat, România se duce la Uniune şi spune că vrea bani pentru anumite priorităţi. Ţinînd cont de numărul de cetăţeni şi de forţa pe care o are în UE, va avea dreptul la o anumită cotă. De capacitatea anterioară de absorbţie se ţine cont doar într-un raport de 10-15 procente. Restul rezultă din ce prezentăm la Uniune despre ce vrem să facem, cît de credibil prezentăm aceste lucruri şi ce forţă politică avem ca să ne susţinem cererea.

Care sînt proiectele fără şanse de aprobare? Ce nu poţi face cu fonduri europene?

De la început, au fost excluse investiţiile din zona imobiliară şi aproape în totalitate cele în mijloace de transport. Mai sînt fonduri la care ţi se oferă posibilitatea teoretică de acces, eşti eligibil, dar nu poţi întruni un punctaj suficient de selecţie. Aşa era la un moment dat în agricultură, cînd exista un avantaj al producătorilor de cereale în faţa crescătorilor de animale. În general însă, domeniile în care s-au putut obţine cel mai uşor fonduri europene pentru privaţi au fost fermele vegetale şi animale (în funcţie de an), iniţiativele noi în mediul rural pe diferite forme de producţie şi investiţiile mici din industria uşoară.

Cine aprobă sau respinge asemenea finanţări cu fonduri europene?

În România sînt opt ministere, fiecare ocupîndu-se de domeniul său. Deci, statul. Uniunea Europeană are un cuvînt de spus doar la proiectele majore, care sînt definite ca fiind cele peste 50 de milioane de euro. După ştirea mea, genul acesta de proiecte reprezintă 3-5% din total. Sînt, în general, legate de infrastructură, mediu sau transport.

Respingerile pot fi reclamate la UE?

După părerea mea, şansele sînt nule. Dacă autoritatea română îţi respinge proiectul şi depui contestaţie, trebuie să urmezi cursul instanţei. Iar justiţia românească are o procedură pe care orice investitor care îşi face calcule preferă să nu o urmeze. Apoi, la Uniune există, teoretic, căi de atac. Ele s-au folosit foarte puţin şi eu nu ştiu să fi existat vreun succes. Pînă la urmă, deci, autorităţile române deţin pîinea şi cuţitul.

Aşa e peste tot? În fiecare ţară, autorităţile deţin controlul absolut în aprobarea acestor fonduri?

Pentru toate statele, UE are un rol la fel de restrîns, pentru că ar fi şi imposibil să facă atîtea lucruri. Dar cred că în multe ţări sistemul de justiţie este mult mai rapid şi mai eficient. În România poţi tergiversa cel puţin doi ani aproape orice proces. Or, după doi ani, investiţia nu-şi mai are rostul. Dacă cîştigi, de cel mai multe ori lipseşte obiectul, fondurile s-au terminat, ministerul a plecat...

Cum stăm faţă de alte ţări foste comuniste, în privinţa procentului de absorbţie?

La fondurile structurale sîntem ultimii. Dar nu neapărat într-un sens tragic. Eu estimez că avem o întîrziere de un an, un an şi jumătate, faţă de aceste ţări, adică sîntem probabil în urmă cu două miliarde de euro la fondurile structurale. Conform calendarului, anii 2013, 2014 şi 2015 sînt cei mai importanţi în procesul de absorbţie. Noi programaserăm în aceşti ani absorbirea a mai mult de jumătate din fondurile structurale la care avem dreptul. Deocamdată stăm rău, dar nu tragic. La agricultură e ceva mai bine, cu precizarea că există dubii asupra impactului pe care aceste fonduri le vor avea.

Care e genul de investiţii ineficiente din agricultură?

Cel mai mult s-au deturnat fonduri de la infrastructură rurală, unde beneficiare au fost Primăriile – măsura 322. Acolo a fost peste un miliard de euro şi toate lucrările au avut preţuri exagerate, studiile de fezabilitate au fost extrem de superficiale iar deciziile au fost politice, s-au aprobat proiecte în funcţie de culoarea politică. Cred că din acei bani puteau fi făcute de două ori mai multe lucrări cu o utilitate generală de cel puţin cinci ori mai mare. Un alt program care îmi ridică semne de întrebare este cel destinat irigaţiilor, care, în România, sînt critice. Acest program a fost amestecat, s-au dat bani şi pentru drumurile de exploatare agricolă, şi pentru cele forestiere, încercînd să se acopere cît mai mult. Şi investiţiile în materie de irigaţii propriu-zise au fost foarte mici, deşi banii erau destui. Şi cred că şi în agricultură, la măsura 121, cea pe care privaţii au accesat-o cel mai mult, a fost o greşeală că nu s-a încurajat destul producţia în segmentele unde importăm.

Care sînt motivele pentru care se resping proiecte?

80-90% sînt nişte motive de formă – cînd un document nu e întocmit cum trebuie, lipseşte ceva... Din punctul acesta de vedere, mecanismul e foarte viciat, pentru că ofiţerul care-l analizează ar trebui să treacă cu vederea unele erori sau să-i acorde beneficiarului şansa să le remedieze. Aici e o mare sursă de corupţie şi de ineficienţă. Avem cazuri în care proiecte foarte bune au fost respinse pentru că lipsea o ştampilă pe o pagină. Eu cred că ar trebui să ne concentrăm mai puţin pe formă şi mai mult pe priorităţi şi pe strategii. La noi, mecanismul acesta e total întîmplător şi subiectiv.

Apare şi o concurenţă evidentă pentru aceşti bani, te poţi gîndi că, dacă proiectul altcuiva se blochează, îşi rămîn ţie mai multe fonduri?

Da. Cel puţin la beneficiarii privaţi, dar şi la Primării, concurenţa a fost undeva între 4 la 1 şi 20 la 1, pentru fiecare euro disponibil. Asta înseamnă o concurenţă imensă, dar şi o proastă gîndire a acelui program, pentru că o astfel de competiţie nu foloseşte la nimic. Înseamnă că nu s-au stabilt priorităţi clare şi nu s-au direcţionat banii.

Paradoxal este că pe unele fonduri se dă o astfel de bătălie, în vreme ce în general ne plîngem că gradul absorbirii fondurilor e prea mic.

Da, dar cu o nuanţă. Particularii au absorbit fondurile în totalitate, sînt în grafic. La stat, fondurile s-au absorbit mult mai puţin, din cauza inerţiei beneficiarilor. Sîntem în situaţia interesantă în care o autoritate a statului analizează proiectul unei alte autorităţi a statului. Iar inerţia apare atît la cel care analizează, cît şi la cel care beneficiază. Statul nu-şi susţine propriul proiect la fel ca privatul. Chiar cînd i se aprobă, nu se apucă imediat de el sau îl abandonează. În plus, sînt proiecte a căror aprobare ţine de autorităţi de culori politice diferite şi atunci se blochează reciproc. Sînt multe cazuri de acest fel, la proiectele de mediu, de exemplu.

Din cîte ştiu, aveţi un procent mare de reuşită la proiectele pe care le faceţi dvs.

Da, am înfiinţat o firmă a cărei rată de reuşită este de 90% din proiectele depuse pe fonduri europene. Am făcut o selecţie foarte riguroasă a beneficiarilor nu doar pe criteriul proiectelor care se pot aproba, ci şi pe criteriul celor care se pot implementa. I-am privit cu ochiul dracului, cum se spune. Multora le-am recomandat să reducă valoarea proiectului sau să schimbe domeniul spre ceva unde aveau mai multă expertiză. Am şi refuzat să încheiem contracte de consultanţă, chiar dacă era atrăgător să cîştigi bani, indiferent de succesul proiectului. Avem o rată de implementare a proiectelor noastre de 80%, în condiţiile în care, la nivel naţional, rata este sub 20%.

Bănuiesc că aveaţi o mulţime de solicitări inadecvate. Cum arătau acestea?

Mulţi voiau să-şi facă hotel sau pensiune de foarte mari dimensiuni, fără să aibă experienţă în turism. Ştiau doar „că merge“. Erau unii care voiau să-şi facă o mare fermă de porci, în valoare de două milioane de euro, dar care cred că în viaţa lor văzuseră, doar întîmplător, cîţiva porci.

Românul cere mult, „ca să fie“ şi, dacă îi iese, „lasă că vedem noi pe urmă“?

Mulţi oameni se duc acolo unde sînt fonduri. Nu se uită la ce au nevoie şi la ce ştiu să facă. Şi vor să facă din prima afaceri de milioane de euro. Sînt firme cu cifre de afaceri de cîteva mii de euro, care depun proiecte în valoare de milioane de euro.

Ce-ar mai fi însă de spus este că aceste fonduri europene au un PR foarte prost. Situaţia lor a fost dramatizată intenţionat ca instrument politic. E adevărat că nu e o situaţie bună, dar nu e nici pe departe aşa de rea pe cît apare. Există şi o mulţime de poveşti de succes cu aceste fonduri europene. Sînt oameni care, pe baza lor, şi-au dus afacerile la nivele competitive în Europa. A apărut de exemplu, o mare fermă piscicolă care va acoperi consumul care va ajuta la scăderea importurilor; avem o fabrică de paste făinoase care vinde în 37 de ţări. Făcute din fonduri europene cu proiecte duse pînă la capăt. Dar despre acestea nu scrie nimeni, pentru că mesajul public este opus.  

Marian Dobrilă este vicepreşedinte al Asociaţiei Consultanţilor din România pentru Accesarea Fondurilor Europene.  

a consemnat Andrei MANOLESCU

Foto: L. Muntean