Urmînd de-a lungul timpului efectele paradoxale ale luptei între cunoaştere şi dogmatică, Iranul rămîne un mister, fie el sau nu unul de natură blagiană. Un paradox contextual al acestui mister este şi "nesemnificativul" pas istoric făcut, de la a fi considerat responsabil de începutul istoriei globale (cel puţin potrivit lui Hegel) şi pînă la a ajunge codaşul istoriei. Aşadar, un mister care ne poartă de la începutul Persiei şi pînă la cel al Republicii Islamice Iran. Adeseori, în interviurile recente cu mai mulţi studenţi iranieni aflaţi în Anglia, s-a pus problema funcţionării acestei forme aproape unice de guvernare.Primul meu candidat, o studentă de 26 de ani, masterandă în comunicare şi media, a început să zîmbească de îndată ce am întrebat-o care sînt părerile ei despre această formă de coexistenţă între teocraţie şi republică: "Dacă n-am avea rolul de lider suprem în Constituţie, poate că am putea fi o republică". De aici şi o mare parte a problemelor de acum. "În teocraţie, reprezentanţii formei de guvernare, cred că sînt aleşi de divinitate. În Iran, guvernul nostru este unul islamic şi, prin urmare, a te împotrivi lor înseamnă să te împotriveşti islamului. Iar în islam, dacă te împotriveşti religiei, poţi fi executat. Nu există nici un mod uşor în care să poţi aborda această problemă, căci nu este o republică atîta timp cît există funcţia de lider suprem. Atunci poţi fi acuzat că eşti împotriva religiei şi a voinţei divine şi, drept urmare, vei fi executat. Ceea ce se întîmplă acum " să se audă slogane împotriva ayatollahului Ali Khamenei " era de neconceput în urmă cu 30 de ani. Poate că a început de la voturi, dar nu mai este vorba doar despre asta."Politizarea religiei este un fenomen care nu mai poate scăpa generaţiei tinere, iar democraţia, trăită aproape exclusiv virtual, promite o viaţă culturală şi economică mult mai apetisantă. Între toate aceste sincope de democraţie se descarcă filme şi muzică de pe Internet, bineînţeles produse în Vest, se vînd pe stradă milioane de DVD-uri piratate şi se urmăreşte prin satelit BBC Persia, plus o gamă variată de canale de divertisment. Este o atmosferă similară celei de la sfîrşitul anilor ’80, cînd, printre altele, Radio Europa Liberă, casetele audio şi VHS amplificau speranţa şi dorinţele românilor. Este însă un influx de informaţie superior celui de acum 20 de ani de la noi şi mult mai permisiv la nivel individual, oferindu-i oricui, prin intermediul Internetului, posibilitatea de a contribui direct la transformarea Iranului într-un alt "oraş global".Pentru a înţelege societatea iraniană de astăzi trebuie să-i înţelegem atît demografia (mai bine de 60% sînt tineri pînă în 35 de ani), cît şi nivelul tehnologic, fiindcă dezvoltarea infrastructurii de comunicare (Internet, telefoane mobile, satelit) îşi spune acum greu cuvîntul. "Toată lumea are telefon mobil şi mulţi au modele mai noi, care pot înregistra video.Primul lucru pe care îl fac cînd moare cineva este să-şi înmoaie mîinile în sînge şi să le arate celorlalţi care filmează. Apoi, filmuleţele circulă prin e-mail sau messenger. La fel se întîmplă şi cu scrisorile liderilor opoziţiei, care sînt transmise prin mijloace electronice, scurtcircuitînd măsurile de cenzură ale guvernului. De cînd a început conflictul, s-a dovedit foarte greu să vorbeşti cu cei de acasă, iar singurele soluţii au fost e-mail-ul şi messenger-ul, dar şi acestea sporadic."Dorinţa de schimbare se vede poate cel mai clar în suportul masiv pentru liderii opoziţiei, care acum sînt presaţi de către guvern, prin toate tertipurile posibile, să renunţe la orice acţiune de protest. Slăbiciunea Iranului este că opoziţia nu are nici o forţă politică. În viziunea indusă de către guvern, "Iranul nu are formaţiuni politice, ci mai degrabă triburi care se aliază în funcţie de interese". Este o afirmaţie a cărei ironie îmi scapă, fiind făcută de către liderul suprem acum cîţiva ani, fără să elaboreze însă mai departe şi asupra motivelor, pricinuite de atmosfera de presiune menţinută asupra oricărui potenţial lider al opoziţiei. O întrebare de bun-simţ pe care şi-au pus-o toţi studenţii cu care am discutat, cît şi familiile lor este cum se poate să ai 25 de milioane de voturi, dar să nu-i vezi apoi pe toţi aceşti suporteri pe străzi. Acţiunile menite să-l sprijine pe preşedintele Ahmadinejad sînt minoritare. Şi asta se vede şi pe stradă, şi pe Internet.De la statul revoluţionar la "democraţia controlată"Oamenii simt nevoia să treacă de la un stat revoluţionar la unul post-revoluţionar şi pentru asta sînt gata chiar să lucreze în interiorul sistemului, cu condiţia să li se permită a avea totuşi măcar ceva de spus. Furtul voturilor reprezintă aşadar o schimbare politică de la care nu mai există cale de întoarcere, fiindcă li s-a demonstrat oamenilor că însuşi sistemul este greşit şi mult promisa "democraţie controlată", pentru care au luptat acum 30 de ani, nu funcţionează.Ahmad are 40 de ani şi a fost profesor universitar în Teheran. Viziunea lui despre societatea iraniană este mult mai complexă şi, în acelaşi timp, mai bine înfiptă în intrigile politice interne. Se trage dintr-o familie simplă dintr-o zonă rurală şi a trecut prin multe, inclusiv arestul de către miliţie. El crede că sănătatea liderului, ayatollahul Ali Khamenei, în vîrstă de 70 de ani, e şubredă, iar păstrarea guvernului lui Ahmadinejad este singura modalitate de a asigura continuitatea instituţiei sale. Cu un guvern reformist în fruntea ţării, următorul lider suprem ar putea purta aceeaşi culoare politică, simbolizînd distrugerea puterii pe care Consiliului Suprem o deţine momentan. În Iran nu se poate vorbi despre clase sociale. Este un lucru greu de imaginat pentru mulţi care asociază doar o conotaţie economică cuvîntului "clasă". Stratificarea socială există, îmi explică el mai departe, dar nimeni nu are drepturi. Doar aşa se poate înţelege dinamica actuală a evenimentelor. În timpul guvernării Şahului Mohammad Reza Pahlavi, începuseră să se formeze cîteva clase, dar, după revoluţie, statul a avut grijă să le distrugă, pentru a fragmenta dreptul la opoziţie al opiniei publice.Totuşi, reformele începute pe vremea Şahului îşi au ecoul în luptele din prezent: sufragiul universal, prezenţa reprezentantelor sexului frumos într-o proporţie mai mare decît a bărbaţilor în cadrul instituţiilor de învăţămînt superior, o rată a analfabetismului scăzută ş.a.m.d.Unul dintre conflictele pe care Ahmed le-a avut cu miliţia a fost cauzat de faptul că i-a luat apărarea unei studente căreia îi ieşea ceva mai mult din podoaba capilară de sub hijab, tradiţionalul batic feminin. Să te ţii cu prietenul sau prietena de mînă pe stradă sau să îţi foloseşti talentele în slujba societăţii (în cazul femeilor cu studii superioare) sînt valori care pentru majoritatea nu mai intră în conflict cu practica religioasă şi nici nu sînt privite ca o pierdere a identităţii culturale.Terorism, bombe nucleare şi bigotismRuperea relaţiilor diplomatice şi sancţiunile impuse Iranului îngreunează şi mai mult viaţa oamenilor care luptă zi de zi împotriva sistemului. Şeherezada mea masterandă în comunicare îşi continuă povestea celor o mie şi una de nopţi şi-mi grăieşte mai departe cum a încercat la jumătatea lunii iunie să depună 2500 de lire primite de la părinţi în contul pe care îl are în Anglia, şi cum a fost refuzată, cerîndu-i-se să demonstreze provenienţa banilor " "dacă sînt din Iran, nu-i putem primi". Nu numai că nu i-au primit, îmi spune ea mai departe, dar au şi marcat contul astfel încît nu poate depune nici măcar o liră fără să demonstreze că provin din altă sursă decît Iran. A trebuit să-i depună în contul unui coleg de altă naţionalitate şi să-i transfere de la el.Pînă acum, în pofida sancţiunilor, s-au trimis bani din Iran prin bănci de categoria a treia din Elveţia şi Germania, ca să apară ca şi cum ar proveni din Europa. "Dar nici asta nu mai merge…" În contextul actual nici nu cred că are rost o polemică despre dificultatea obţinerii unei vize în Iran spre oricare destinaţie din Vest şi chiar şi Est. Într-o discuţie în care i-am evocat trecător pe Chomsky şi pe Baudrillard (ultimul fiind, se pare, în vogă nu doar în bătrîna Europă), am încercat să ne dăm seama cît de reale sînt toate evenimentele prezentate în mass-media şi cît de mult a contribuit aceasta din urmă la construirea unei imagini eronate despre Iranul modern prin exacerbarea şi repetarea unor tematici: terorism, bombe nucleare şi bigotism.Ajungînd la problema conflictelor stradale, povestea se dovedeşte a fi mult mai complexă şi plină de intrigi. Cel puţin o parte a miliţiei adusă de către guvern pentru a controla manifestanţii pare a fi din Liban, şi mulţi alţii din zone foarte sărace. Concluzia provine din faptul că accentul acestora ar fi greu de înţeles şi diferit faţă de cel vorbit în zona Teheranului sau a marilor centre urbane. De asemenea, o parte sînt tineri de 15-16 ani, membri ai familiilor "angajaţilor" din miliţie, care nu are suficient personal pentru a face faţă mulţimii. Ţinînd cont de legătura fructuoasă a guvernului cu Hezbollah din Liban, către care au dispărut fonduri serioase din bugetul public, nu este o teorie de lepădat. "I-am plătit timp de ani de zile şi acum pot să ne răsplătească, omorîndu-ne oamenii" " îmi spune Şeherezada.Ahmed este mai rezervat în concluzii şi, deşi nu neagă nimic din toate acestea, îmi argumentează că una dintre problemele de care Iranul nu s-a dezvăţat este de a da întotdeauna vina pe alţii. Este o problemă de mentalitate, îmi spune el, şi doar asumîndu-se greşelile putem învăţa din ele. În opinia studentului iranian, doctorand în istoria Orientului Mijlociu, dacă pe plan politic lupta pare să se fi domolit, pe plan social rezistenţa de-abia a început. Primul pas este încercarea de a organiza greve masive care să paralizeze complet economia. Totuşi, pentru a reuşi acest lucru este nevoie să se organizeze comitete locale care să-i ajute pe cei care nu au altă sursă de venit şi nu-şi permit să participe la o asemenea mişcare. Este un proces dificil şi din cauza lipsei de încredere şi a suspiciunii care domneşte între oameni, care nu vor să se confrunte cu mecanismul sistemului de represiune. Ca în România anilor ’80, turnătorii sînt pretutindeni, cu atît mai mult cu cît sînt încurajaţi financiar de către sistem. Oricine poate dispărea în Iran, oricînd... Mai ales acum, cînd se produc arestări în masă.Dacă vor reuşi sau nu în această tentativă de a reforma sistemul politic fără revoluţie, rămîne de văzut. Deocamdată, singura certitudine este că dorinţa de schimbare nu va putea fi ignorată la nesfîrşit, iar mai devreme sau mai tîrziu, Iranul va fi zguduit din temelii de opinii interne forjate în contextul unui oraş global.