Comunitatea de intelligence americană înfloreşte încă din 1700. Dar astăzi are mare nevoie de o revizuire. 
 
Preşedintele Statelor Unite, frustrat de costurile implicării în Orientul Mijlociu, devenite de mulţi ani o povară imensă pentru America, a ordonat serviciilor sale de informaţii să intre în acţiune. Opţiunea a fost schimbarea regimului. Agenţii şi-au asumat iniţiativa, recrutînd în secret o armată care să îl înlăture pe liderul ofensator. Preşedinte era Thomas Jefferson. Şi se întîmpla în 1805. Încă din primele momente ale existenţei lor, Statele Unite, asemeni naţiunilor europene, au fost obligate de piraţii berberi să plătească tribut pentru a evita confiscarea şi hărţuirea vaselor americane. Jefferson sperase să coaguleze o coaliţie internaţională pentru înlăturarea Paşei din Tripoli, dar din cauza ezitării europene a acţionat unilateral. Rezultatul a fost ceea ce CIA descrie acum pe site-ul său ca fiind „prima încercare clandestină a Statelor Unite de a răsturna un guvern străin“. 
 
Iniţial, efortul Statelor Unite părea un succes; se încheiase un tratat, imediat ce devenise clar că americanii voiau înlocuirea Paşei cu fratele său. Şi totuşi, conflictele din regiune au continuat pentru încă un deceniu. Multe elemente din această poveste au un aer familiar. SUA nu par să fi evoluat prea mult pe parcursul celor două secole care au trecut de atunci. Ţara este încă o dată implicată în interminabile conflicte în Orientul Mijlociu. Şi încă o dată în centrul acţiunii se află serviciile de informaţii americane. 
 
În primul an de existenţă a naţiunii, preşedintele George Washington s-a străduit să finanţeze serviciile secrete percepute a fi esenţiale pentru securitatea SUA. Alocările pentru acele activităţi de spionaj consumau aproape 10% din bugetul SUA, o sumă foarte mare, ajungînd pînă la un milion de dolari. În 2014, bugetul raportat pentru culegerea de informaţii a fost de aproape 68 de miliarde de dolari, sub vîrful atins în 2010, de 80 de miliarde de dolari. 
 
În ciuda rădăcinilor vechi şi a resurselor pompate, comunitatea serviciilor de informaţii se află într-un moment de cotitură. A fost afectată de criticile aduse pentru rolul jucat în programele de tortură şi în alte abuzuri, de un şir lung de eşecuri de intelligence foarte costisitoare, precum şi de şocul generat de supraextinderea activităţilor de supraveghere desfăşurate de Agenţia Naţională de Securitate (NSA). A trecut prin cîteva restructurări majore, inclusiv cea de după 9/11, cînd a fost creat Biroul Directorului pentru National Intelligence (ODNI) şi a avut loc reorganizarea CIA, coordonată de directorul John Brennan. Formarea ODNI, gîndită iniţial în scopul consolidării coordonării dintre agenţiile de spionaj, a exacerbat tensiunile deja existente. Rivalităţile dintre operatorii serviciilor de informaţii ale armatei şi cei ai CIA legate de ale cui echipe trebuie să se afle în prim-planul combaterii terorismului global au agravat şi mai mult tensiunile interne. Mai mult, eşecul decidenţilor în a utiliza eficient informaţiile secrete sau de a înţelege limitele lor inerente a condus la adîncirea acestor probleme.
 
Toată această harababură are loc într-un moment în care consecinţele profund transformatoare ale progreselor specifice erei informaţiei ridică întrebări serioase cu privire la viitorul activităţilor de intelligence. Aceste întrebări se extind şi la rolul jucat de comunitatea serviciilor de informaţii în aparatul de securitate naţională, la mijloacele prin care se ating obiectivele specifice şi limitele pe care serviciile de informaţii trebuie să le respecte într-o societate liberă. Schimbările au fost atît de rapide încît reflecţia despre cea mai potrivită modalitate de a răspunde problemelor generate a devenit secundară în raport cu preocupările operaţionale care au dat peste cap comunitatea de intelligence în ultimii 15 ani. 
 
Şi totuşi, vorbim de o urgenţă încă şi mai mare de a regîndi cum, de ce, cînd, unde şi prin ce mijloace este colectată, analizată şi utilizată informaţia. Ne aflăm încă în primele zile ale revoluţiei informaţiei. Ritmul inovaţiilor se va accelera, iar consecinţele vor evolua de la progrese graduale în productivitate şi conectivitate pînă la schimbări fundamentale în natura societăţii, a puterii, a războiului şi a păcii.
 
Pînă în 2020, se estimează că 50 de miliarde de dispozitive vor fi conectate la Internet – majoritatea lor fiind microprocesoare integrate care vor furniza insight-uri în timp real despre orice aspect al vieţii de pe Pămînt. Orice fiinţă umană, organizaţie şi guvern de pe Pămînt se vor afla, pentru prima dată în istorie, conectate într-un sistem făcut de mîna omului. Şi fiecare dintre acele miliarde de microprocesoare şi fiecare conexiune la Internet este în mod potenţial un punct de intrare pentru supraveghere şi spionaj. Mai mult, graţie dronelor şi nanodispozitivelor care pot fi ascunse sau integrate cu milioanele pe ţinte, umanitatea se află în zorii unei ere a supravegherii permanente. (Ca să nu vorbim şi de impactul inteligenţei artificiale asupra modului în care oamenii vor coordona şi analiza ceea ce se colectează.)
 
Dacă nu se fixează limite, de preferat prin intermediul tratatelor internaţionale despre regulile jocului – atît în sfera supravegherii, cît şi a conflictului cibernetic –, umanitatea riscă să intre într-un timp în care fanteziile distopice de tip Big Brother pălesc prin comparaţie. Esenţială în acest proces al fixării de limite rămîne dezbaterea publică despre pilonii filozofici ai sistemului: ce înseamnă intimitatea, cine este proprietarul datelor produse de fiecare senzor, cum ar trebui partajate drepturile indivizilor, corporaţiilor şi ale statelor. Mai mult, agenţiile de intelligence vor trebui reorganizate pentru a face faţă noilor realităţi şi, odată cu acestea, regîndit întreg sistemul de securitate naţională. Internetul devine tot mai mult terenul pe care vor fi purtate, cîştigate sau pierdute viitoarele bătălii; războinicii informaţionali, mulţi dintre ei provenind chiar din comunităţile de intelligence, vor fi principalii combatanţi. 
 
Este esenţial să reconsiderăm vederile asupra a ceea ce reprezintă informaţia clasificată. Publicului îi este accesibilă informaţie care cu greu ar putea fi colectată clandestin. Informaţia open-source este mai uşor de verificat, mai uşor de răspîndit, mai utilă decidenţilor şi esenţială parteneriatului public-privat necesar noului mediu de securitate. Estimările venite din partea consumatorilor de informaţii din sistem sugerează că cea mai mare parte din ceea ce este disponibil prin intermediul canalelor clasificate este accesibil şi poate fi colectat şi prin intermediul surselor deschise. Anularea clasificării va scuti miliarde de dolari. 
 
Cele mai moderne sisteme de informaţii sînt orientate spre consumatorul de informaţie. Dimpotrivă, aparatul de intelligence este în mod pervers orientat către nevoile şi preocupările producătorilor de informaţie. Este centralizat, cînd majoritatea sistemelor sînt distribuite, şi este foarte greu de căutat în el cînd majoritatea sistemelor se concentrează pe simplificarea căutării. Această tendinţă are sens în cîteva cazuri, deşi foarte puţine, în care trebuie protejate sursele şi metodele. Însă pe ansamblu aparatul ar trebui reformat pentru a întări capacitatea oficialilor de a lua decizii informate utilizînd un mix de date deschise şi închise. 
 
A-i aduce pe analişti mai aproape de consumatori are sens. SUA ar trebui să-şi restaureze mecanismele atrofiate de foresight, precum National Intelligence Council, prin degrevarea lor de povara de a redacta memo-uri pentru Consiliul de Securitate Naţională. Cel mai important şi mai eluziv obiectiv al sistemelor de informaţii performante nu este acela de a oferi răspunsurile potrivite, ci de a pune întrebările potrivite. Dar asta presupune procese speciale, independenţă şi libertate creativă – o cultură tot mai greu de menţinut într-un sistem politizat şi hrănit de jurnalele de ştiri. 
 
În cele din urmă, este timpul să recunoaştem că reorganizarea – anume, formarea ODNI, care a avut loc în urma atacurilor teroriste din 9/11 – a fost un dezastru. Aceasta a fost, de fapt, doar ultima dintr-o serie de eforturi nesatisfăcătoare, care a început prin crearea Biroului Serviciilor Strategice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi care apoi a inclus formarea CIA. Toate au fost menite să adune laolaltă numărul tot mai mare de agenţii de spionaj din SUA (ajunse în prezent la 17). Dar în fiecare caz, rezultatul nu a fost mai multă coordonare, ci noi straturi birocratice şi un proces de comunicare dezarticulat.
 
Comunitatea de intelligence are nevoie de mai puţine agenţii, mai puţini şefi, mai puţină redundanţă, costuri mai mici şi mai multă orientare spre misiunile potrivite. Toate forţele din epoca informaţiei – explozia de noi surse şi mijloace de a colecta informaţia – vor genera noi tentaţii în direcţia opusă. Iar dacă America le acceptă este foarte probabil să vedem rezultate care vor amplifica eşecurile din deceniile recente, eşuînd în acelaşi timp să construiască pe tradiţia rolului vital pe care l-au avut serviciile de informaţii americane încă din primele zile ale naţiunii. 
 
David Rothkopf (@djrothkopf) este CEO şi editor al Grupului FP.
 
preluare din Foreign Policy  
 
traducere şi adaptare de Octavian MANEA