- dar tot nu ne lăsăm -

14 martie 1910. O zi însorită, că doar e California. Lakeview Oil Company sondează solul californian în căutare de gaz natural şi, dacă se poate, şi petrol, în districtul Kern, cam în jumătatea de sud a statului. Nu era ceva nou, toată zona era acoperită de mici sonde care scoteau la suprafaţă, în condiţii de siguranţă ale începutului de secol XX, ceva petrol de la adîncimi relativ mici. Mai trebuie spus că zona beneficiază şi astăzi de o activitate geotermală intensă. Compania petrolieră se îndîrjeşte şi continuă explorarea la adîncimi încă neatinse în zonă. În acea zi, de 14 martie 1910, atinge 740 de metri, dar şi principala rezervă de petrol a proaspătului stat american. Spun proaspăt pentru că de-abia în 1850 California devine cel de-al 31-lea stat unionist, după ce a fost guvernat consecutiv de către spanioli şi mexicani.

Presiunea jetului de amestec de petrol, gaze naturale şi apă fierbinte este atît de mare încît scoate afară tuburile de sondă şi distruge toată instalaţia supraterană. Ca în filme: vă aduceţi aminte de Uriaşul, cu Elizabeth Taylor, Rock Hudson şi James Dean? La un moment dat, James Dean găseşte şi el petrol, undeva în Texas. Presiunea este atît de mare încît ţevile de foraj ies afară din pămînt, iar găsitorii se umplu de petrol şi bucurie. E, cam aşa, dar înmulţit cu 10. Operatorii se grăbesc să înconjoare puţul cu saci de nisip (asta era metoda de combatere a scurgerilor de petrol la vremea aceea) şi să construiască un fel de cutie de lemn, pentru a putea ţine sub control monstrul. Rebel la tratament, şuvoiul de petrol distruge domul de bîrne de parcă ar fi fost construit din chibrituri. În faţa acestei forţe, în anul 1910, oamenii cedează. Urmează 18 luni – un an şi jumătate –, în care puţul de petrol produce zilnic de la 10.000 la 100.000 de galoane, care nu au ce face decît să umple valea şi să curgă ca un rîu şerpuitor către cote mai joase. Toată activitatea de foraj din zonă se opreşte. Se estimează că s-au scurs la suprafaţă cam 9 (nouă) milioane de barili de petrol, pînă cînd presiunea să fie cît de cît controlabilă. Cu aproximaţie, dacă doriţi, asta înseamnă cam un volum de 1,4 milioane de metri cubi, sau cam 1,2 milioane de tone de petrol. Slavă Domnului că în această perioadă rîul fosil nu a luat foc. Dezastrul este considerat drept cel mai mare din istoria de scurmător a omului după sursele fosile de energie. 

23 martie 1989. Proaspăt umplut cu vreo 55.000 de galoane de petrol din Alaska, petrolierul Exxon Valdez încearcă să iasă din chinga strîmtă a portului Prince William Sound. Fiind pe autopilot, cu căpitanul beat lemn în cabina sa şi cu radarul de adîncime defect de mult timp, dar nereparat de către compania operatoare, colosul nu poate lua curba ca la cursele de Formula 1 şi se izbeşte de stîncile de la ieşirea din şenalul navigabil al portului, la miezul nopţii. Vasul se sparge, iar mai mult de jumătate din încărcătură, adică vreo 32.000 de galoane, se scurge spre coasta Alaskăi. Rezultatele le cunoaşteţi. 

Poate cel mai important dintre acestea este adoptarea de către Congresul American a Oil Pollution Act, în 1990. 

23 ianuarie 1991. Saddam Hussein, atacat de coaliţia pentru libertate, adoptă strategia pămîntului pîrjolit, incendiind puţurile petroliere din deşert. Peste o jumătate de milion de tone de ţiţei se scurg, punînd în dificultate zborul aparatelor americane şi britanice din zonă. Unul după altul, puţurile se sting de către specialişti şi se opresc. Nu există date cu privire la cheltuielile făcute pentru înlăturarea dezastrului. 2 martie 1992. Puţul nr. 5 al exploatării petroliere Mingbulak din valea Fergana, Uzbekistan, explodează, ţiţeiul luînd foc. Timp de două luni, nimeni nu poate să-i facă ceva. Se estimează că vreo 300.000 de tone de petrol s-au scurs la suprafaţă. Dezastrul se opreşte de la sine, cînd presiunea din adîncuri scade pînă la nivelul celei din atmosferă. Martie 2010. Exact la o sută de ani după dezastrul din California.

Muncitorii de pe platforma semi-submersibilă Deepwater Horizon îşi exprimă îngrijorarea că ceva nu e în regulă în ceea ce priveşte procedurile de foraj şi măsurile de securitate. Platforma se găsea cam la 80 de km de coasta Floridei. Dezastrul începe la ora 21,45, pe 20 aprilie 2010, cînd gazul natural la mare presiune iese prin puţul forat la 1500 de metri sub nivelul apei. Presiunea spulberă instalaţiile de pe platformă şi gazul ia foc în urma unei scîntei. 11 muncitori dispar în adîncuri, împreună cu platforma arzîndă de 36 de ore. Restul pînă la 120 sînt salvaţi de vasele din apropiere şi Garda de Coastă. Coloana de un kilometru şi jumătate se rupe şi se aşază pe fundul Golfului, dînd naştere la trei surse majore de poluare, trei spărturi. Statele Unite sînt în şoc, alături de lumea întreagă. Urmează lupta cu scurgerile de petrol. Două spărturi sînt rapid astupate. Rămîne puţul principal, care nu se dă bătut, la fel ca şi fratele lui din California de acum o sută de ani. Într-o noapte, pe 15 iulie, după mai multe încercări nereuşite, compania exploatatoare anunţă în presă testele de închidere, sau mai bine zis de astupare a puţului de pe fundul Golfului Mexic. Petrolul s-a scurs direct în Golful Mexic timp de aproape trei luni, fără ca forţele conjugate internaţionale şi potenţa tehnică a Statelor Unite să-i poată rezista. Cercetări ulterioare dezvăluie faptul că numeroase măsuri de securitate şi semne de explozie evidente nu au fost luate în seamă. Estimările autorităţilor americane, făcute pe baza cercetărilor din teren şi a imaginilor din satelit, apreciază că sinistrul este al doilea după cel din California. Peste un milion de tone de petrol au ieşit din măruntaiele pămîntului, iar acum poluează coastele Floridei şi delta fluviului Mississippi. Costurile de curăţare vor depăşi multe miliarde de dolari. 

Am vrut să trec în revistă doar cîteva dintre zecile de cazuri de acest gen, care dovedesc că se pot întîmpla dezastre oriunde omul forează după petrol şi gaze naturale sau le transportă dintr-o parte în alta. Evenimente care se soldează cu pierderi de vieţi omeneşti şi imense pagube materiale, dar cele mai serioase mi se par a fi cele de ordin ecologic. Mă gîndesc, unde am fi ajuns dacă dolarii cheltuiţi pe curăţarea plajelor sau terenurilor îmbibate de petrol ar fi fost folosiţi la cercetarea în domeniul energiilor regenerabile? Poate că ceva de genul proiectului Desertec ar fi fost deja în funcţiune, că emisiile de bioxid de carbon ar fi fost diminuate, că autoturismele din întreaga lume, în proporţie de jumătate, ar fi funcţionat deja pe bază de energie electrică sau hidrogen, că suprafaţa acoperită de păduri ar fi crescut, că… vise, maică, vise… 

Ne încăpăţînăm să scormonim în pămînt după ultimele rezerve de combustibili fosili. Pe timp de criză, peste tot în lume, sume mari de bani se cheltuie nu pe sprijinirea surselor de energie regenerabilă, ci pe reactivarea centralelor pe cărbune; administraţia Obama nu renunţă la construcţia altora noi… 

Dacă lista lungă de accidente de acest gen nu ne-a convins că trebuie să trecem la alte surse de energie, nu ştiu ce ar putea-o face. Poate doar o cerere din ce în ce mai mică de petrol. 

P.S. O tonă de petrol echivalează cu aproximativ 7,33 barili, sau 308 galoane americane. Un US gallon are 3,785 litri, iar un baril (oil barrel) pentru petrol, 158,987 litri. 

Grigore Vîrsta este producător la TVR.