Înainte de criza financiară, ne făceam griji că se va termina petrolul. Sau mîncarea. Sau că ne vor lua apele. După criză, ne facem griji că ni se vor termina banii. Fireşte, nici una dintre aceste griji nu este justificată. Putem învăţa să consumăm mai puţin petrol, să nu mai risipim hrană, să irosim mai puţine resurse. Pentru asta însă trebuie să rezolvăm adevărata criză care ne paşte. Soluţia la această criză va determina cît de repede şi eficient ne vom adapta celorlaltor provocări cu care ne confruntăm. Modul în care abordăm această criză poate deveni fie un panaceu, fie cupa de otravă. Este nevoie de termeni dramatici pentru a descrie această realitate deoarece vorbim despre mama tuturor crizelor: lumea nu mai are suficienţi oameni. Sau, mai bine zis, nu mai are suficient de multe creiere. Două tendinţe de durată converg pentru a crea o veritabilă penurie mondială de materie cenuşie, de oameni în stare să atace eficient probleme complexe. Prima este îmbătrînirea populaţiei în marea parte a ţărilor dezvoltate – ca şi în multe ţări în curs de dezvoltare. A doua este un decalaj din ce în ce mai acut între nivelul de pregătire cerut de economia mondială şi capacitatea sistemelor de învăţămînt din întreaga lume – de la ţările dezvoltate la cele emergente – de a „produce“ generaţii de absolvenţi cu pregătirea necesară şi în numere suficient de mari pentru a face faţă foamei globale de creiere.

Toată lumea are azi bătrîni

Mai întîi, demografia. De la Statele Unite la Japonia, şi de la Australia şi Noua Zeelandă la aproape întreaga Europă, populaţia îmbătrîneşte. În ansamblu, vîrstnicii care îşi încetează activitatea profesională sînt mai mulţi decît tinerii care devin activi pe piaţa muncii. Mai mult, „bătrînii“ ies din activitate cu o viteză mai mare decît cea cu care devin activi tinerii. Un raport din 2008 pe tema dezvoltării durabile estima că 70% din produsul brut al economiei mondiale vine din ţări în care se deteriorează raportul între populaţia activă şi cea pensionată. Cu alte cuvinte, mai bine de două treimi din activitatea economică a lumii vine din ţări care se confruntă cu o criză a forţei de muncă. Analizată la nivelul unor ţări, această conjunctură devine şi mai sumbră. Un studiu făcut de firma de consultanţă KPMG estimează că nivelul influxului de nou veniţi pe piaţa muncii din Statele Unite între 2012 şi 2026 va fi la jumătatea nivelului dintre anii 1950-2005. Potrivit Economist Intelligence Unit, primele semne ale crizei de forţă de muncă se vor fi făcut simţite de anul trecut, cînd economia SUA avea cu 5,6 milioane mai puţini oameni activi ce piaţa muncii decît avea nevoie. În 2050, în Marea Britanie, Canada, Franţa şi Australia, rata netă de creştere a populaţiei active va fi la jumătate din nivelul atins astăzi – în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, va fi un sfert. Peste tot unde se vor manifesta aceste fenomene, foamea de creiere se va acutiza şi vor creşte costurile de recrutare, atît în sectorul public, cît şi în cel privat.

Absolvenţi fără multă şcoală

Apoi, declinul sistemelor de învăţămînt. Există semne că nici la capitolul calitate a forţei de muncă lumea nu stă foarte bine. Declinul nivelului de şcolarizare în ţările dezvoltate a fost documentat şi deplîns frecvent şi cu frenezie – fără ca asta să fi produs vreo schimbare.

Cîteva cifre sînt edificatoare. Editorialistul David Brooks, de la The New York Times, a citat studii care ajunseseră la concluzia că rata absolvirii liceului în SUA a atins vîrful în anii ’60, în timp ce nivelul total al şcolarizării nu a înregistrat creşteri din anii ’70. Puse în contextul unei economii în perpetuă schimbare, în care tehnologia joacă un rol-cheie, aceste cifre ajung să reflecte inegalitate, excludere şi o serie de alte probleme sociale.

Nici în restul lumii situaţia nu este cu mult mai roz. În Marea Britanie, adolescenţii care intră la facultate obţin note din ce în ce mai mari, vară de vară, dar mulţi cred că aceste note reflectă o cantitate de cunoştinţe în scădere. Faimoasele companii industriale germane îşi fac griji că nu au suficient de mulţi ingineri, şi încep recrutarea de timpuriu – adică la grădiniţă. Trei sferturi din populaţia franceză sub 35 de ani aspiră la un loc de muncă de birocrat. Un lucru bun, teoretic, pentru calitatea guvernanţei, dar nu tocmai bun pentru economia în cauză şi capacitatea acesteia de a inova. La ce bun ministere pline de oameni deştepţi, dacă nimeni nu vrea să construiască viitorul Airbus sau TGV? În toate clasamentele, universităţile europene sînt surclasate de cele americane şi asiatice, iar companiile se plîng strident de subcalificarea tinerilor europeni.

Criza de creiere din lumea emergentă este cu atît mai uimitoare. Salariile din Rusia, China şi Europa de Est au crescut cu rapiditate, reflectînd problemele de recrutare. Puţine cifre spun povestea crizei de creiere precum nevoia Indiei de a avea 500.000 de ingineri de software în acest an – ingineri pe care nu-i va avea. Mai mult, multinaţionalele spun că ceea ce angajaţii ştiu din punct de vedere tehnic nu este compensat de aşa-numitele „soft skills“, cum ar fi capacitatea de a munci în echipă.

Creierele migratoare

Acum, implicaţiile. Ţările se vor lovi de constrîngeri asupra capacităţii lor de a-şi creşte economiile şi de a le oferi propriilor cetăţeni o viaţă din ce în ce mai bună. Guvernele vor avea din ce în ce mai puţine căi de a-şi onora contractul social încheiat cu viitorii lor pensionari. Iar dacă multinaţionale cu bugete de recrutare imense vînează cele mai bune minţi, ce pot face sectoarele publice pentru a menţine calitatea propriilor oameni? Înseamnă aceasta că o lume din ce în ce mai complicată va fi guvernată de minţi din ce în ce mai mediocre, fiindcă cele bune sînt în sectorul privat?

Cum am ajuns aici? Fiind naivi şi miopi în abordarea unor fenomene complexe, care se manifestă încet. Tendinţele demografice se conturează pe parcursul a zeci de ani. De asemenea, carenţele unui sistem de educaţie nu devin evidente peste noapte, în timp ce soluţiile sînt la fel de lente. Ţările dezvoltate au beneficiat de un influx constant de imigranţi calificaţi, care a ascuns deficienţa „producţiei autohtone“ de creiere. În ţările emergente, sistemele educaţionale structurate pentru ziua de ieri au rămas în urma unor economii care galopau spre ziua de mîine. Peste tot în lume, politicieni cu capacitatea de concentrare a unui sugar au ignorat probleme care nu se pot rezolva în timpul unui singur mandat sau a două.

Din fericire, declinul demografic nu va fi sincronizat în toată lumea. Aşa cum observa autorul studiului KPMG, mama tuturor crizelor va fi o „penurie de oameni potriviţi, cu experienţa potrivită, în momentul potrivit şi în locul potrivit“. Astfel, cel puţin teoretic, cele mai bune creiere ale lumii ar putea sfîrşi prin a migra dintr-un loc în care e nevoie de ele în altul – aidoma capitalului acum. Asta cu condiţia ca mişcarea oamenilor să nu fie restricţionată, astfel încît oamenii să poată trece frontiere la fel de uşor cum o fac miliardele de euro sau dolari.

Criza financiară ne-a arătat însă că nici o ţară nu poate depinde la infinit de banii migratori ai altora. Mama tuturor crizelor ne va arăta în curînd că nici o ţară nu va putea depinde la infinit de creierele migratoare ale altora. În ambele cazuri, pentru ambele crize, soluţiile nu sînt nici uşoare şi nici rapide. Mai mult, ele nu sînt locale. Şi necesită atenţie urgentă.

Viteze de dezvoltare

Capitalul uman pe care-l reprezintă diaspora a fost o resursă evidentă şi tentantă pentru ţările cu tradiţia „exportului“ de creiere, aşa cum sînt acum toate ţările Europei de Est şi cum au fost mult timp cele din Europa de Sud şi Asia. Aceste ţări au depus eforturi considerabile pentru a convinge membrii diasporei să revină acasă, în speranţa că vor deveni adevărate motoare de dezvoltare în regiunile unde se întorc. Cum aceste eforturi nu au fost întotdeauna coerente sau bine structurate, rezultatele au lăsat şi ele de dorit, în majoritatea cazurilor. Valurile de emigraţie din bazinul Mediteranei către nordul Europei, în anii ’60, ’70 şi ’80 au adus ulterior şi aşa-numita „migraţie de întoarcere“. Cu toate acestea, cei care au revenit acasă nu au devenit motoare de dezvoltare în locurile de baştină. În loc să investească în economia locală şi să aplice ceea ce învăţaseră între străini, au optat să-şi facă vile mari şi au revenit la comportamentul compatrioţilor.

Caracteristica definitorie a acestor populaţii de emigranţi repatriaţi a fost nivelul relativ redus de şcolarizare. De asemenea, e greu de estimat dacă ei nu au devenit motoare de dezvoltare din cauza lipsei de pregătire sau din cauza lipsei de politici care să-i ajute să facă asta. În cazul emigranţilor cu studii avansate, efectul acestora ca motoare de dezvoltare la întoarcere este mai evident, dar nu universal. Cel mai des citat este cazul Taiwanului, care în numai două decenii a trecut de la „exportul“ a 90% din absolvenţii universitari la repatrierea a peste 80% din aceştia, prin crearea unui parc industrial şi printr-un efort susţinut de sprijin al industriei electronice.

Ultimii ani şi actuala criză economică au adus începutul unui evident curent de migraţie inversă, de repatriere a est-europenilor plecaţi în vestul Uniunii înapoi în ţările de baştină. Dar este prea devreme pentru a evalua efectul acestui fenomen şi efectul pe care emigranţii repatriaţi îl au asupra regiunilor unde s-au întors.

Andrei Postelnicu este consultant în comunicare. Acest articol apare în Foreign Policy România, ediţia din luna martie.