Sînt destul de temător pentru a cere cuiva în acest moment să rezolve exerciții, dar îmi fac curaj. Haideți să ieșim pentru cîteva momente din șabloane și să ne imaginăm Spania și altfel: fără sangria, fără paella, fără tauri, fuste lungi cu buline, flamenco, fără să apelăm la topic și la etichete, la tot ceea ce cunoaștem de la distanță, aș sugera să renunțăm la presupuneri, la prejudecăți și mai ales la emfază.

Este vineri, trecut de ora 18, stau la o terasă cu o bere care începe să se încălzească și ea din cauza plictiselii. Mediterana este la doar cincizeci de metri, briza mă răcorește, ridică ușor nisipul și prosoapele puținilor turiști aflați pe plajă. În condiții normale, nu ai avea loc să înfigi o umbrelă și ți-ai face drum cu coatele pentru a ajunge în apă. Dar acum, spre sfîrșitul lui august, imaginea este fantomatică: hotelurile sînt ocupate în proporție de 20%, baruri, cafenele și restaurante închise peste tot. Rezistă, strîngînd din dinți, doar cei care nu au realmente altă opțiune pentru a-și cîștiga existența. Turismul spaniol suferă cumplit. De la 80 de milioane de vizitatori străini care veneau în medie pe an, acum se aventurează doar cei mai curajoși, vin doar cei care au case și apartamente cumpărate în regat și nu depind de eventualele perioade de carantină impuse la sosire sau plecare. Stau singur la o terasă cu zece mese și sparg sîmburele unei măsline, l-am rupt cu dinții, nici măcar ziarul de astăzi nu mai există pentru clienți. Chelnerul îmi aduce o bere mai mică, la pahar: „Din partea casei”. Și îmi așază lîngă ea un aperitiv din snacks-uri și o felie străvezie de cașcaval. Un cuplu de francezi trece pe lîngă mine, cred că și-au început plimbarea de seară. Amîndoi cu mască, ea ține în mîna stîngă un recipient cu gel sanitar, el se sprijină în baston. Bărbatul ar vrea să se oprească, dar e tras mai departe cu un gest hotărît.

Apare patronul barului, Xavier, un catalan bătrîn, haios, cu pantaloni pînă la genunchi și bretele portocalii. Ne știm destul de bine, în plimbările mele mă opresc deseori și beau o cafea la el. „Es una mierda, Paul, todo es una puta mierda” – e nervos, din martie încoace a îmbătrînit brusc cu încă cinci ani, barul de la malul mării este singurul lui negoț, singura modalitate prin care își menține familia pe linia de plutire. „Știi care este pericolul, tinere? Nu criza asta mizerabilă, nu faptul că pentru o vară vom rămîne fără încasări, că nu vin turiștii ca altădată. Ne-am mai lovit de așa ceva, deși nu la nivelul acesta: atacurile teroriste ETA, atacurile jihadiste din Atocha, criza din 2008, atacul talibanilor cu furgoneta din Barcelona, în 2017… Marele pericol este faptul că turistul își va găsi alte locuri în care se poate duce anul acesta și în viitor. Poate mai bune, mai frumoase, mai ieftine, cu servicii excelente. Dezastrul constă în modificarea obiceiurilor, tinere. Pe termen lung, chestia asta nu o mai recuperează nimeni. E imposibil.”

Cunosc Spania ca pe propriile buzunare. Am venit aici acum douăzeci de ani, românii erau încă o raritate. Astăzi sîntem a doua minoritate din Spania, după marocani. Am văzut cum duduia (ca să folosesc un termen drag finanțiștilor români) economia iberică, am văzut orașe întregi ridicate din nimic, mii de kilometri de autostradă făcuți „peste noapte”, am cutreierat regiunile autonome (Asturias, Galicia, País Vasco, Castilla la Mancha, Extremadura, Andalucía) de la un capăt la celălalt, știu pe propria piele cum se trăiește în orașele mari – Madrid, Barcelona –, dar și în localități de o mie sau două de locuitori.

Pandemia, căci despre nenorocirea asta și despre efectele sale ar trebui să scriu, a venit ca o bubuitură de tun. Nu, nu doar la noi iarna sosește pe „neașteptate” și nu mai găsim lopata pentru a ieși din curte. În Spania s-a murit serios. Pot să mă exprim astfel fără să ridice nimeni din sprîncene? Au murit zeci de mii de oameni și alte cîteva sute de mii s-au contaminat. Nu intru în detalii, sîntem cu toții asfixiați de cifre. La rîndul meu, am devenit imun la inconștiența unora, la felul în care mințile înguste trăiesc doar din scenarită ieftină și dezgustătoare, am avut moartea extrem de aproape și știu cum miroase, cum se comportă, cum poate să vină deodată peste tine și să-ți spună „Hai să mergem, aici s-a terminat totul pentru tine!”, știu cum e să începi să tușești din senin, să ai episoade de febră din nimic, de la o oră la alta, cum te dor toți mușchii corpului încît îi simți pe toți ca niciodată, ești un atlas ambulant de anatomie umană, somnolența cronică s-a instalat și nu mai vrea să plece, nu mai ai gust și miros, îți vine să-i dai cu capul de pereți pe toți cei care rîd superior, soția e de-o săptămînă în pat, rigidă, cu dureri mari de spate… Și unii încă afirmă în batjocură: „E o simplă gripă, dom’le, hai să nu ne prostim dintr-atît!”.

Gripa asta „simplă” a oprit Spania în loc. A blocat-o, este anchilozată în acest moment, și nu doar din punct de vedere turistic. Au fost închise fabrici, nu se mai construiește nimic, milioane de locuri de muncă sînt în aer, în agricultură e vraiște, zonele industriale ale orașelor arată ca-ntr-un film distopic. Sigur că da, putem începe acum discuții interminabile despre producție, capital, mînă de lucru, aducerea marilor producători înapoi din Asia, reorganizarea economiei mondiale etc. Dar nu sînt specialist, nu pot fi arogant, mi s-a cerut doar o imagine actuală a Spaniei după pandemie. Eu aș spune „în timpul pandemiei”. Pentru că nu s-a terminat, nici gînd de așa ceva. Unele voci (în special marii virusologi spanioli) au zis că țara s-a relaxat prea devreme la mijlocul lunii iunie, că ar fi trebuit să mai avem răbdare. S-a tras atunci un semnal de alarmă, dar guvernanții, sub presiunea patronatelor, au eliminat restricțiile și oamenii au văzut că barierele au fost ridicate. A reînceput veselia, mulți și-au imaginat că totul e bine, s-au năpustit în baruri, pe plajă, în discoteci și pub-uri, au năvălit pe străzi și în magazine. Acum sînt peste 1500 de noi focare de contaminare. Se reînchid orașe, se intră iarăși în carantină în unele regiuni, Spania a intrat din nou pe lista țărilor cu probleme. Sezonul turistic este iremediabil compromis, în industrie se fac calcule de pe o zi pe alta, anul școlar nu se știe în ce condiții va începe. Digitalizarea și activitățile de la distanță, „teletrabajo”, sînt în prim-planul tuturor discuțiilor în acest moment.

Muzeele s-au golit din nou după ce începuseră, timid, să-și redeschidă porțile. De spectacole în aer liber, concerte, evenimente sportive, nici nu se mai poate discuta acum.

Un prieten, rătăcit prin Barcelona zilele acestea, îmi spunea la telefon că în jurul Sagradei Familia nu e nimeni. Doar cîțiva vînzători ambulanți care încearcă să-ți ia banii în schimbul unor kitsch-uri de lipit pe frigider. „E goală, conașule, Sagrada Familia parcă e dezbrăcată, am senzația că e-n pielea goală: unde sînt sutele de chinezi care fac poze, unde sînt fetele care-și umflă buzele pentru un selfie? Au dispărut cozile din jurul catedralei, băi nene! Aș face niște poze frumoase, să vezi și tu grozăvia, dar mi-am lăsat aparatul în cameră. Degeaba l-am lăsat, nici hoții de buzunare nu mai sînt pe-aici.” Nu sînt povești. Barometrul exact este turismul. Pulsul economiei se vede pe stradă. După ce au sărit în aer trenurile din Atocha, în martie 2004, îmi aduc aminte starea de comoție generală care s-a extins în întreaga societate spaniolă. Eram în Madrid atunci, și un zidar bătrîn mi-a zis: „E tragedie, dar ține minte un lucru: țara asta va cădea în genunchi atunci cînd se vor închide barurile și restaurantele”. După șaisprezece ani mi-am adus aminte de Juan, cum stătea cu chiștocul de trabuc în gură și cu sacul de ciment pe umăr. Am ajuns la vorba lui, realizez acum că Spania taurilor, a sangriei, Spania plajelor, a șabloanelor despre care discutam la început, Spania care se vede la televizor printre picioarele lui Messi și ale lui Sergio Ramos este în colțul ringului și i se face vînt cu prosopul. Spania, care se ridicase destul de bine și de repede după criza din 2008, este acum numărată într-un meci care a prins-o nepregătită. Și nu știe nimeni cît va mai dura partida asta îngrozitoare.

Ne vom reveni? Sigur că da. Nu știm cînd, însă. Și mai ales în ce condiții, care vor fi parametrii în care vom evolua ca societate în următorii ani. Sper doar ca spaniolii să învețe din greșeli, să învățăm cu toții că sîntem expuși în orice moment, că sîntem vulnerabili în fața necunoscutului, mi-aș dori ca barurile închise din orășelul în care locuiesc să-și revină la viață și să nu mai văd măști, sticle cu alcool sanitar, echipamente de protecție, mașini de poliție la intrările în orașe, și sper din tot sufletul ca Sagrada să nu mai fie goală pentru multă vreme. Nici goală, nici dezbrăcată. Este prima dată în viața mea cînd ideea de nud mă dezgustă și mă înfricoșează.

Paul Gabor este scriitor și publicist. Cea mai recentă carte este Rapel, Editura Herg Benet, 2020.

Foto: wikimedia commons