(prima parte)Ghidul de faţă este el însuşi un avertisment. Nu e menit să ajute pe nimeni să se descurce în Europa - nici măcar pe europeni. Scopul lui e să arate jumătatea goală a paharului, iar cînd ea nu există, să mai golească intenţionat din conţinut. Ghidul incorect politic al Europei Unite va face dracul european mai negru decît e, ca să le fie mai uşor europenilor cînd or să dea într-adevăr de dracu’. (Sau - ce ştiu eu?! - cînd or da de bine.) Astfel, bucuria celor ce-l vor citi va fi cu atît mai mare dacă vor vedea o lume mai bună decît cea descrisă aici. Şi-apoi, după atîtea ghiduri triumfaliste despre Uniunea Europeană, nu-i bine să mai tăiem din porţia de miere oficială? Ca să nu ni se acrească prea repede. Ideea de la care porneşte lucrarea de faţă este una banală: fiecare grup social relativ unitar (regional, etnic, naţional, dar şi urban, rural, rasial etc.) are tendinţa de a privi cu circumspecţie grupurile diferite de el, descoperindu-le trăsături negative şi făcînd apoi judecăţi generalizatoare, ce se aplică, precum o etichetă, la nivelul întregului grup aflat în vizor. Astfel, nemţii sînt mărginiţi şi războinici, italienii - scandalagii, irlandezii - beţivani, românii - hoţi şi aşa mai departe. Ghidul incorect politic al Europei Unite încearcă să adune la un loc astfel de clişee şi stereotipuri naţionale cu tentă negativă sau denigratoare. Ideea fondatoare a lucrării este opusă abordărilor de la nivelul discursurilor oficiale. În esenţă însă scopul este unul identic: să arate cît de asemănători sîntem (chiar şi atunci cînd sîntem răutăcioşi cu ceilalţi) şi să evite ierarhizările sau categorisirile radicale, maniheiste. Nu sîntem toţi atît de minunaţi cum ne place să ne vedem, dar nici atît de răi cum am putea fi văzuţi. Fiindcă, indiferent de gradul de dezvoltare sau de poziţia ocupată în mentalitatea colectivă, nu există naţiuni bune şi naţiuni rele. Există doar priviri înţelegătoare şi priviri răutăcioase. Ghidul incorect politic al Europei Unite se opreşte la privirea răutăcioasă, la "ochiul cel rău", încercînd să adune clişeele stupide, generalizările nedrepte şi prejudecăţile "noastre" legate de "ceilalţi". Doar să nu uităm nici o clipă un adevăr simplu: că la un moment dat fiecare din noi devine "celălalt".1. Europa UnităAtunci cînd vă hotărîţi să călătoriţi prin Germania, Franţa, Italia sau alte ţări de pe continentul care se pune în mod tradiţional în centrul hărţii planetei, ba poate chiar să trăiţi şi să munciţi acolo, ca să le luaţi pîinea de la gura localnicilor asistaţi social, e bine să ştiţi că de fapt vizitaţi un fel de stat federal proaspăt apărut, numit Uniunea Europeană, în care se adună cam tot Occidentul european tradiţional. Lipseşte Norvegia, dar ea nu contează aşa de tare. Oricum, oamenii o confundă adesea cu Danemarca sau Suedia şi nimeresc acolo mai mult din întîmplare - motiv pentru care s-a născut şi fericita sintagmă "ţările nordice". Mai lipseşte şi Elveţia, ceea ce sună liniştitor pentru mulţi oameni serioşi, cu conturi în băncile elveţiene. În rest, Europa - orice ar însemna Europa - e unită, orice ar însemna unirea asta. Construcţia politică numită Uniunea Europeană (Europa Unită) este o structură de tip federal, construită după modele prestigioase din istoria omenirii. Adică - deşi europenilor nu le place s-o recunoască - după modelul federal american, cu diferenţele de rigoare. Cum EU e formată din mai multe ţări cu trecut, limbi şi culturi diferite şi chiar cu capital de prestigiu diferit, orice călător prin ţările membre trebuie să aibă grijă la sensibilitatea şi orgoliile fiecărui cetăţean european obişnuit, căci fiecare se simte mai european decît ceilalţi. Deocamdată Europa Unită e în stadiul de şantier - în sensul clasic al cuvîntului, căci se construieşte cam haotic, iar echipele aflate la lucru se şicanează din te miri ce scîndură cu nume iugoslav aruncată aiurea prin titulatura Macedonia, sau nu ştiu care salată crescută în grădina Franţei, pe banii Uniunii. Europa Unită a pornit ca un proiect generos, inspirat de Jean Monnet şi declanşat de Robert Schuman, ministrul de Externe al Franţei, la începutul anilor ’50. Apoi, cu timpul, ca orice proiect politic atrăgător pus în aplicare de oameni politici veritabili, ideea a încăput pe mîna unei birocraţii extinse, concentrate mai cu seamă la Bruxelles, care a reuşit să complice lucrurile într-un hal care poate fi trecut printre trăsăturile specifice ale Europei moderne. Teritoriul Europei Unite este flexibil. În general, se consideră că el acoperă spaţiul geografic al continentului numit Europa, dar, desigur, nimeni nu ştie exact unde se termină Europa. Flexibilitatea aceasta îi dă dreptul aproape oricui să-şi asume calitatea de european, deşi încă nu se ştie la ce foloseşte ea, în afară de faptul că atunci cînd treci o frontieră, te scuteşte să stai la o coadă interminabilă cu tot felul de americani şi amărîţi din lumea a treia neeuropeană. În orice caz, Uniunea Europeană se învecinează la vest cu Oceanul Atlantic, iar la sud cu Marea Mediterană. Înspre est şi nord lucrurile sînt mai complicate, dar există un reper infailibil: indiferent de limbile vorbite în jur, călătorul este îndemnat să fie atent la apariţia limbii ruse. Acolo unde începe să se vorbească limba rusă, se termină Europa Unită. (Unii comentatori cred chiar că acolo unde începe limba rusă se termină şi Europa.) Europa Unită există mai mult pe hîrtie, decît cultural, politic şi geografic, aşa că, în cazul unei excursii în această federaţie, e mult mai indicată folosirea denumirilor tradiţionale: Germania, Spania, Marea Britanie ş.a.m.d. Structura de conducere a federaţiei e şi ea destul de ambiguă. De exemplu, dacă o navă spaţială extraterestră ar ateriza în Statele Unite şi omuleţii verzi din ea ar spune "Duceţi-mă la şeful vostru!", nimeni n-ar ezita să se îndrepte, cu omuleţul de mînă, spre preşedintele SUA. În Europa Unită însă, ipoteticul omuleţ verde ar fi plimbat pe la Consiliul Uniunii Europene, apoi pe la Comisia Europeană, pe la Parlamentul European şi pe la alte instituţii interesante, astfel încît pînă la urmă tot la americani ar ajunge. În funcţie de intenţiile ipoteticului extraterestru, asta poate fi bine sau rău. Pînă la urmă, tot nu contează: ca în orice formă de organizare socială europeană din ultimele cîteva secole, tot Germania, Franţa şi Marea Britanie dau tonul la cîntec, doar că acum o fac în cadrul unui mecanism democratic. Dar şi-ar dori cineva să lase continentul pe mîna... României, să zicem? Sau a Greciei? Mai mult, ca şi alte organizaţii cu prestigiu ridicat şi scopuri vag definite, conducerea aproximativă a Uniunii Europene utilizează principiul democratic al rotaţiei puterii. Astfel, preşedinţia Consiliului Europei este preluată de cîte un stat membru pe cîte o perioadă de şase luni, timp suficient de scurt ca să nu apuci să faci nimic serios (fără să fii considerat vinovat de asta) şi chiar să laşi pe seama următorului preşedinte problemele prea spinoase. O asemenea abordare pragmatică a problemei ierarhiilor are, după cum se vede, destule avantaje. Deşi majoritatea copleşitoare a ţărilor membre ale Uniunii Europene au o tradiţie istorică şi culturală creştină, religia oficială a UE este corectitudinea politică moale, după cum o dovedeşte şi reţinerea birocratică de a plasa moştenirea culturală iudeo-creştină printre valorile Europei Unite. Corectitudinea politică moale, în combinaţie cu alte caracteristici ale cetăţeanului european (despre care vom vorbi altădată), a susţinut crearea unei pepiniere de islamişti extremişti şi de terorişti islamici, numiţi în Europa "insurgenţi" şi "luptători pentru libertate". Europa e plină de luptători pentru libertate. Europa Unită nu are o limbă oficială, aşa că mai mănîncă şi bieţii translatori o pîine. Evident că, la o adică, lupta s-ar duce între germană, franceză şi engleză (britanică), dar oricine poate merge aproape la sigur cu lingua franca planetară, care este engleza. Engleza americană. Funcţionează chiar şi în frustrata Franţă. Una dintre marile realizări ale Europei Unite este piaţa comună, care a permis invazia democratică şi uniformă, fără discriminare, a produselor Made in China, pe toate pieţele ţărilor membre. Prin Europa Unită mai circulă şi o idee cam avangardistă, cea a liberei circulaţii a forţei de muncă. Abia aici se vede că, spre deosebire de mărfurile propriu-zise, produse fie în China, fie în Coreea sau uneori chiar în Europa, fiinţele umane pun tot felul de probleme. Fiind produşi în mai multe locuri, europenii sînt de mai multe feluri. Europeanul francez, de exemplu, are mari probleme să-l primească să lucreze în Franţa pe europeanul maghiar sau polonez, iar europeanul britanic se teme de invazia muncitorului european român sau bulgar. Pe ansamblu, UE (sau EU) este o federaţie cu perspective, iar eforturile sale de a întrece Statele Unite, fără a părea că ar voi să întreacă Statele Unite, şi să nu se lase dominate de puterea economică a Chinei (dar, desigur, fără a da impresia că s-ar teme de dominaţia economică a Chinei) merită urmărite îndeaproape. Mai interesanţi sînt însă cetăţeanul european, care nu există decît în retortă, şi cetăţenii ţărilor membre, ale căror trăsături pozitive sînt exaltate autoreflexiv de fiecare stat membru în parte. Scopul acestui ghid este exact acela de a atrage atenţia asupra micilor surprize neplăcute care pot apărea în contactul cu - altfel - minunaţii, democraticii şi toleranţii cetăţeni europeni de toate felurile, naţiile şi regiunile. Dat fiind cadrul geopolitic descris mai sus, pun pariu că o să dăm de genuri umane interesante.(va urma)