Ambiguităţi indiene
Un clişeu foarte instituţionalizat în jurnalism este că genul de violenţă contemporană ancorată în zona religiosului este o caracteristică a lumii musulmane. Unii atribuie problema discursului teologic fundamentalist ce domină interpretările coranice, dar şi condiţiilor istorice foarte specifice ţărilor sau minorităţilor de religie musulmană. Alţii reduc întreaga dezbatere la o pretinsă esenţă premodernă şi marţială a Coranului. Problema interpretărilor fundamentate în cartografierea de esenţe culturale este că sînt făcute cu o leneşă neglijare a exerciţiului comparativ. Este exact punctul vulnerabil de care se apropie Martha Nussbaum, figură mandarinală în studiile clasice şi în liberalismul filosofic american. Punctul de plecare al cărţii este violenţa genocidară comisă de hinduşi împotriva musulmanilor în India boom-ului economic din ultimul deceniu. Teza centrală a cărţii este că adevăratele ciocniri culturale nu au loc între "civilizaţii" (concept nu numai vetust, ci şi dezlînat), ci în interiorul culturilor naţionale moderne, între proiecte de omogenizare culturală a tradiţiei etnice sau religioase bazate pe impulsul de a domina alteritatea, pe de o parte, şi proiecte pluraliste bazate pe un ethos inclusivist, pe de altă parte. La un nivel mai profund, Nussbaum apelează la Gandhi pentru a vorbi de ciocnirea din interiorul fiecăruia dintre noi între impulsul de a-l domina şi a-l violenta pe celălalt, impuls născut din incapacitatea de a ne domina frica de vulnerabilitate şi dorinţa de a-l trata pe celălat cu compasiune şi egalitate. Povestea principală este masacrul a aproximativ două mii de musulmani linşaţi de mulţimi de hinduşi în februarie şi martie 2002, în statul indian Gujarat, unul dintre noii centri nervoşi ai economiei globale, stat asociat mai degrabă cu celebra industrie informatică indiană şi o clasă mijlocie afişînd o rată de creştere galopantă, un consumerism frenetic şi un nivel de educaţie tehnică tot mai ridicat. Evenimentele din Gujarat au adus democraţia indiană în pragul terorii religioase. Scenele masacrului ţin de galeria ororilor: violuri organizate urmate de imolarea victimelor, copii torturaţi în faţa familiei şi apoi aruncaţi în flăcări, gravide hăcuite etc. Totul se petrece cu participarea largă atît a hinduşilor înstăriţi, de castă superioară (brahman) cît şi a celor din casta cea mai de jos (daliţii), precum şi cu încurajările unor guvernanţi care au cerut explicit poliţiei să nu intervină. Cei tentaţi să pună mecanic semnul egal între liberalismul economic şi cel politic vor remarca neechivocul dosar pro-business, pro-clasă mijlocie, pro-globalizare al guvernanţilor din Gujarat. Tentaţia de a reduce explicaţia la "cultură" şi, în special, la religie este pusă în dificultate de non-violenţa şi pluralismul ce caracterizează teologia hindusă şi tradiţia politico-culturală a naţionalismului gandhian. Nussbaum arată că terifianta violenţă politică atribuită majorităţii hinduse din Gujarat poate fi explicată de convergenţa ce a avut loc între ascensiunea fulgerătoare a partidului de dreapta Bharatiya Janata Party (BJP) şi schimbările dramatice din sistemul educaţional indian. Mai precis, începînd cu anii â90, BJP aduce pe scena politică un amestec ideologic neortodox: critica sistematică a secularismului dominant, esenţializarea tradiţiei hinduse (ascetism, masculinitate războinică, puritate sexuală, paranoia anti-musulmană şi anti-seculară), apologia noilor tehnologii şi a intrării economiei indiene în vortexul globalizării economice. A fost un discurs care avea să aducă succes politic (BJP guvernează India între 1998 şi 2004), succes care - insistă autoarea - a fost strîns legat, cel puţin la început, de sprijinul financiar masiv şi organizat, dat de o generaţie de indieni îmbogăţită în Occidentul global, dar care caută să îşi afirme identitatea culturală şi politică mai ales în mediul natal (nu scrie nicăieri că diasporele sînt o masă de buni liberal-democraţi). În paralel, în sistemul educaţional general, are loc o reorientare dinspre umanioare şi ştiinţe sociale, orientare dominantă în perioada postcolonială, spre un învăţămînt dominat de hegemonia tehnicului. Dacă se poate accepta că această transformare a echipat India cu armatele de ingineri care fac din ea o nouă superputere economică, în aceeaşi măsură trebuie notat că ea a avut loc pe fondul golirii educaţiei generale de caracter critic şi de rescrierea a ceea ce a mai rămas din educaţia culturală în vulgata naţionalistă. The Clash Within este, în mare, un bun antidot la The Clash of Civilizations. Cartea nu este însă lipsită de probleme. Nicăieri nu se discută despre rolul caracterului fragmentat al sistemului politic indian, delineat nu numai de opoziţia stînga-dreapta, ci şi de partide şi alianţe bazate pe castă, care fac şi desfac alianţe cu partidele din capitală după cum doresc. Apoi, deşi etichetează ca "suprareal" amestecul de liberalism economic şi fundamentalism etnico-religios din retorica noii drepte indiene, Nussbaum nu explorează în profunzime consecinţele politice ale conflictelor sociale tot mai traumatice care însoţesc gigantismul economic indian şi testează limitele legitimităţii relaţiilor stat-societate din această ţară. Faptul că guvernele oarecum mai de stînga, formate de Partidul Congresului şi conduse de un economist liberal licenţiat la Oxford (Manmohan Singh) au devenit brusc foarte prudente la a adopta măsuri economice care ar înrăutăţi situaţia economică şi aşa şocantă a sutelor de milioane de săraci indieni, mi se pare semnificativ. Este o prudenţă care afectează poziţia Indiei faţă de globalizare, subiect în legătură cu care India trimite, adesea în registru comic, semnale că şi-a pierdut entuziasmul pentru deschidere economică, făcută fără sensibilitate la problemele sociale interne. Notabil este în acest sens faptul că, eşuînd în încercarea de a convinge SUA şi UE să reducă subvenţiile la produsele agricole, subvenţii care lovesc o agricultură indiană dominată de mici gospodării paupere, ministrul indian al Comerţului, prezent la runda de negocieri din Doha a Organizaţiei Mondiale a Comerţului - instituţie-cheie a globalizării economice -, şi-a petrecut aproape tot timpul vizionînd Cupa Mondială la fotbal... În fine, dacă Nussbaum are dreptate că, în cele din urmă, democraţia indiană a triumfat prin aruncarea în opoziţie a BJP şi a aliaţilor săi la alegerile din 2004, nu este foarte clar că această forţă politică sau echivalentele sale vor dispărea în neant. La rigoare, nu e adevărat că prosperitatea economică se corelează întotdeauna cu succes electoral pentru decenţa politică (mai ales cînd prosperitatea e atît de concentrată ca în India) şi nici că globalizarea economică este o veste bună pentru toată lumea. Iar în ceea ce priveşte gura lumii, nu ar fi exagerat să ne aşteptăm că alunecoasa "opinie publică internaţională" s-ar obişnui cu o Indie a struţocămilei BJP, cu violenţa ei cu tot, tot aşa cum s-a obişnuit cu autoritarismul capitalismului de stat din China. Pînă la urmă, de la revoluţia industrială încoace, episoadele dezvoltării economice accelerate în ţări cu eşafodaje culturale şi sociale complicate au fost departe de a fi non-violente. Şi povestea e departe de a fi una strict "orientală"..
