Este unul dintre cei mai pasionaţi susţinători ai filmului românesc. E singurul critic american care, în 2006, a venit în România, pe banii lui, pentru a-l intervieva pe Cristi Puiu despre Moartea domnului Lăzărescu. În calitate de Associate Program Director la Film Society of Lincoln Center, Scott Foundas s-a alăturat, începînd din 2011, echipei Festivalului de Film Românesc de la New York şi i-a rămas fidel şi la ediţia din acest an, cînd evenimentul s-a reconfigurat şi a căpătat un nume nou, aventurîndu-se independent în metropola americană. Organizat de proaspăt înfiinţata Romanian Film Initiative, care îi regrupează pe membrii fondatori ai festivalului, şi de FSLC, în parteneriat cu TIFF şi CNC, Making Waves: New Romanian Cinema (29 noiembrie – 5 decembrie 2012) e susţinut financiar de Trust for Mutual Understanding, Blue Heron Foundation, artistul vizual Adrian Ghenie, regizorul şi producătorul Bobby Păunescu şi peste 300 de crowd-funders pe platforma Kickstarter. Din decembrie 2012, Scott Foundas a fost numit cronicar permanent la prestigiosul săptămînal newyorkez Village Voice.


Cum a început povestea de dragoste cu filmul românesc?

Asemenea multor altor critici, „povestea mea de dragoste“ cu filmul românesc a început la Cannes în 2005 cînd am descoperit Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, care mi-a rămas ca unul dintre cele mai mari filme – dacă nu chiar cel mai mare – din aşa-zisul “nou val românesc“. Pînă atunci, tot ce ştiam erau cîteva filme mai recente ale lui Lucian Pintilie care au fost proiectate în SUA în anii ’90. …Lăzărescu era însă ceva complet diferit – extrem de îndrăzneţ, cu un umor negru percutant, un film foarte profund despre natura umană.

De ce vi se pare important să existe un festival anual al filmului românesc la New York şi de ce credeţi că se bucură de succes?

Acum, cînd acest „nou val“ a intrat în al doilea deceniu de viaţă, bogăţia incredibilă de filme făcute de cineaşti interesanţi nu dă semne că s-ar epuiza – e un motiv suficient pentru un festival anual într-un mare oraş american cum e New York-ul. Sigur, festivalul a fost şi un mijloc de a prezenta titluri de referinţă din trecutul aproape uitat al cinematografiei româneşti, cum sînt cele ale lui Liviu Ciulei şi Alexandru Tatos, care au însemnat (re)descoperiri majore pentru publicul newyorkez. E întotdeauna greu de „explicat“ succesul unui astfel de festival, însă s-au spus foarte multe în ultimul timp despre cinematografia românească, iar asta stîrneşte curiozitatea. Înainte ca unii critici să înceapă să scrie despre filmul iranian la începutul anilor ’90 şi cîteva festivaluri să înceapă să programeze retrospective, mă îndoiesc că publicul american ştia prea multe de unul sau de celălalt. Aşa se întîmplă.

În acest an, festivalul a devenit independent din cauza schimbărilor politice din România, are un nou organizator (Romanian Film Initiative) şi un nou titlu (Making Waves). Cum comentaţi acest lucru din perspectiva instituţiei partenere pe care o reprezentaţi (FSLC)?

Noi, cei de la Film Society, ne-am bucurat de o relaţie lungă şi fructuoasă cu toţi cei care au devenit acum cofondatori ai Romanian Film Initiative: Corina Şuteu, Oana Radu şi cu dumneavoastră, Mihai Chirilov. Ne-a făcut plăcere să colaborăm cu ei în funcţiile lor anterioare, ca reprezentanţi oficiali ai Institutului Cultural Român din New York, şi sîntem fericiţi să continuăm sub această nouă titulatură. Chiar şi înainte ca Film Society să devină gazda oficială a Festivalului Românesc, am prezentat multe filme româneşti, fie la New York International Film Festival, fie în cadrul sezonului românesc din 2008, intitulat „Shining Through a Long Dark Night“, şi n-am fi reuşit niciodată să organizăm aceste proiecţii fără un sprijin considerabil din partea celor pe care tocmai i-am menţionat. Aşadar, mi se pare important să reuşim să continuăm aceste programe cu parteneri care gîndesc ca noi, fie că sînt sau nu reprezentanţi oficiali ai Guvernului român.

Cînd aţi vizitat prima oară România şi în ce „circumstanţe cinematografice“? Şi în ce fel această vizită v-a îmbunătăţit percepţia despre filmele româneşti?

Prima mea vizită în România a fost în primăvara lui 2006, cînd am venit pe banii mei pentru a-i lua un interviu lui Cristi Puiu, înaintea premierei lui ...Lăzărescu de la Los Angeles. A fost o vizită scurtă, am stat la Bucureşti vreo 36 de ore, însă a fost una memorabilă, de la cazarea la Hotel Lido (ar fi putut fi folosit ca decor în 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile) pînă la incredibila generozitate a lui Cristi, a soţiei lui Anca, a producătorului Bobby Păunescu şi a regretatului mare critic de film Alex. Leo Şerban, toţi extraordinari de generoşi şi ospitalieri, şi atunci... şi în toate vizitele mele ulterioare. Sigur, să văd România e un lucru foarte valoros pentru mine ca scriitor şi selecţioner de festival, atît pentru că mi-a oferit o imagine la prima mînă a ţării pe care o văzusem la cinema, cît şi pentru că am avut ocazia să cunosc multe figuri importante ale industriei locale de film. Acum, cînd văd un film românesc, mi se pare că ştiu să mă orientez mai bine, dacă nu ca un localnic, măcar ca un turist sezonier.

Care e filmul care v-a stimulat cel mai mult activitatea de critic?

Revin la Moartea domnului Lăzărescu, parţial pentru că a reprezentat prima întîlnire cu România şi filmul românesc, dar şi pentru că, revăzîndu-l, impactul iniţial a rămas acelaşi. Cred că fiecare critic speră să fie stimulat de nou, şi nu mă refer neapărat la idei şi imagini complet noi, ci la perspective proaspete asupra lucrurilor, chiar dacă povestea pe care se aşază pare cunoscută... şi asta caracterizează viziunea pe care Cristi Puiu o aduce cinema-ului. Dar sînt şi rămîn un mare admirator şi al lui Cristian Mungiu, Radu Muntean şi Corneliu Porumboiu.

Succesul Noului Cinema Românesc a motivat publicul să descopere filme clasice rareori prezentate peste hotare, iar festivalul nostru a inclus în fiecare an astfel de pelicule în program şi s-a ambiţionat să le prezinte în copii restaurate, realizate cu sprijinul CNC. Care dintre acestea a fost cea mai mare revelaţie?

Probabil Valurile Dunării de Liviu Ciulei, al cărui Pădurea spînzuraţilor îl văzusem cu cîţiva ani în urmă într-o retrospectivă la Cannes, dar nu îi ştiam celelalte filme (nici eu, nici publicul american). Iar Valurile Dunării, o melodramă de spionaj concisă, cu interpretări splendide, impresionant de suplă şi economică în regie, e la înălţimea oricărui film de gen de la Hollywood din anii ’40 - ’50. Ciulei joacă (foarte bine) şi el în film, la fel şi Irina Petrescu, care a reuşit să vină la proiecţia de la New York.

În ce constă, pentru dumneavoastră, unicitatea Noului Val?

Aud deseori întrebarea asta, ceea ce nu face ca răspunsul să fie mai facil. Într-un fel, tocmai diversitatea sa îl face unic, faptul că aveţi atîţia cineaşti din zone diferite, cu o gamă largă de sensibilităţi dinamice şi contrastante. Există teme comune – în principal sînt poveşti plasate fie în comunism, fie care privesc înapoi înspre acea perioadă şi examinează moştenirea ei din perspectivă actuală –, însă un film precum Poliţist, adjectiv al lui Porumboiu n-are aproape nimic în comun ca ton şi stil cu unul ca Marţi, după Crăciun al lui Muntean. Şi un film ca Aurora lui Puiu nu are prea multe în comun cu unul ca Despre oameni şi melci al lui Tudor Giurgiu, care deschide anul acesta festivalul de la New York.

Apropo de selecţia din acest an: e mai eclectică şi mai generoasă ca niciodată. Ce nu trebuie ratat?

Despre oameni şi melci, desigur, plus După dealuri, Din dragoste cu cele mai bune intenţii şi două pelicule remarcabile şi foarte diferite de Radu Jude (care şi-a început cariera ca asistent la Puiu şi Muntean): Film pentru prieteni şi Toată lumea din familia noastră. Cred că cei care le vor vedea vor descoperi multe „arome“ noi din cinematografia românească.

După dealuri al lui Cristian Mungiu e propunerea românească pentru Oscar. Ce şanse credeţi că are la o nominalizare, mai ales după ce filmul său anterior, 4,3,2, a fost ignorat de votanţii Academiei?

Sincer, n-am idee. Cînd 4,3,2 a fost igno-rat la Oscar am scris un articol, „Cum spui «scandal la Oscar» în româneşte?“, primul dintr-o serie de articole care analizau deficienţele procesului de nominalizare a filmelor străine. Datorită acestor articole şi a altora similare, Academia a început să facă nişte schimbări de procedură care au avut ca efect, în ultimii ani, o selecţie mult mai bună (cu filme ca grecescul Dogtooth sau peruanul The Milk of Sorrow, de neconceput să fie nominalizate înainte). Totuşi au continuat să apară surprize neplăcute: Oncle Boonmee de Apichatpong Weerasethakul n-a ajuns nici măcar pe „lista scurtă“ a celor nouă finaliste la Oscarul străin, anunţată înainte de cele cinci nominalizări, iar The White Ribbon al lui Haneke a fost nominalizat, dar a pierdut în faţa argentinianului The Secret in Their Eyes, care s-a bucurat de succes comercial, dar nu şi de critică.

În sfîrşit, sper ca După dealuri să fie nominalizat, o merită din plin şi va fi recunoscut pentru meritele lui, nu pentru că votanţii se simt vinovaţi că nu l-au nominalizat pe Mungiu data trecută.

Pe lîngă că sînteţi consultant special al Festivalului de la Cannes, veţi părăsi FSLC pentru a prelua postul de comentator permanent la săptămînalul Village Voice. Cum comentaţi schimbările din cariera dvs., de la critic de film la LA Weekly la programator pentru FSLC, şi din nou la critic de film pentru VV?

Critica de film şi selecţia de filme sînt înrudite şi de aceea văd tot mai mulţi (în special în Europa) trecînd cu uşurinţă de la una la alta sau făcîndu-le de multe ori pe amîndouă (e cazul lui Mark Peranson, editor la Cinema Scope şi în prezent unul dintre selecţionerii principali de la Locarno). În ultimii mei ani de critic la LA Weekly, eram cu un picior, ca să spun aşa, în comitetul de selecţie al Festivalului de Film de la New York. Iar în ultimii trei ani, ca selecţioner, am făcut în paralel şi critică de film, scriind pentru Film Comment şi alte publicaţii. Misiunea mea rămîne aceea de a ajuta filmele interesante să fie văzute de cît mai multă lume, fie selectîndu-le, fie scriind despre ele, fie amîndouă. 

a consemnat Mihai CHIRILOV 

traducere din limba engleză de Laura POPESCU