Jason Bourne (Marea Britanie-China-SUA, 2016), de Paul Greengrass.

Jason Bourne e cel de-al treilea Bourne semnat de Paul Greengrass (care nu a regizat nici recentul Moştenirea lui ­Bourne, nici primul film din serie, Identitatea lui Bourne) cu Matt Damon în rolul principal şi e, cel mai probabil, şi cel mai conformist din seria sa. Nivelul de variaţie la care recurge Greengrass faţă de filmele sale precedente (Supremaţia lui ­Bourne şi, mai ales, Ultimatumul lui ­Bourne) e mic şi noul Jason Bourne e mai mult o rămînere pe teren sigur, alături de mărcile din Ultimatumul lui Bour­ne (un montaj foarte alert, fast forward, o intrigă fără multe întorsături şi o cameră foarte-foarte zgîlţîită), decît ceva nou.

Chiar dacă, pentru tipul de film pe care îl reprezintă seria, conformismul e parte din regulile jocului şi e, de asemenea, parte din plăcerea spectatorului să recunoască vechile formule (de pildă, amnezia lui Bourne care e invocată de fiecare dată ca motiv sau conflictul dintre outsider-ul Bourne şi CIA), parte din aceeaşi plăcere e să regăsească expresii noi. Pentru spectatorii Ultimatumului lui Bourne, invocarea din nou a amneziei în Jason Bour­ne sub pretextul aflării unor informații noi despre moartea tatăului său s-ar putea să fie destul de bizară, după ce, în finalul filmului precedent, Bourne declara că își amintește totul. Noutatea lui Jason Bourne are legătură cu diferenţa de nouă ani dintre vechiul şi noul film, timp care se traduce, în noul Bourne, în schimbarea suferită de serviciile secrete la trecerea de la operarea cu vechile metode la noile tehnologii. Personificările acestor schimbări sînt unul dintre liderii agenției, Heather Lee (Alicia Vikander), care îl susține pe Bourne și care, dincolo de a fi un strateg, e umbra din spatele computerelor, și Aaron Kalloor (Riz Ahmed), un creator de rețele de socializare tip Facebook, care le promite utilizatorilor securitatea informațiilor chiar în timp ce oferă aceste informații cu brațele deschise CIA-ului. Pentru un spectator obișnuit însă, în materie de tehnologie avansată, cu stilourile lui Bond sau cu programatorii din Ex Machina, e posibil ca exemplificarea tehnologiei din noul Bourne, precum identificarea unui om într-o mulțime de manifestanți, să nu fie tocmai un motiv de exaltare. Greengrass are drept alibi faptul că seria sa e influențată de documentar (de unde preia și filmarea cu camera din mînă) și, deci, de o preferință față de lucruri existente, mai degrabă decît proiectate. Însă în această direcție, filmul nu avansează prea mult: proiectele serviciilor secrete sînt mai mult abstracte, invocarea altor instituții (în afară de Poliție) lipsește, politicul (sub forma unor revolte stradale) apare doar ca decor în mijlocul curselor cu mașini. În ciuda apariției noilor tehnologii, noul Bourne e, în multe privințe, identic cu celelalte două: uciderea lui Bourne e comandată unui lunetist, Bourne stabilește întîlnirile cu informatorii săi în piețe, unde îi dirijează strecurîndu-le un telefon în buzunar și spunîndu le instrucțiunile, decorurile agenției sînt neschimbate, în afara unor computere vizibil mai noi.

Noul Jason Bourne nu e mai diferit nici în materie de probleme de stil față de celelalte filme din serie semnate de Greengrass. Parte din dezorientarea pe care Greengrass o induce (prezentă la nivel mai larg în multe dintre filmele de acțiune hollywoodiene), în care acțiunea își pierde din inteligibilitate, nu ne mai permite să vedem ce se petrece într-o scenă de urmărire dintre mașini sau de luptă, provine (pe lîngă montajul extrem de alert, la limita percepției) și din această alăturare a unei tehnici specifice documentarului, care dă impresia de imediat, de asistare a spectatorului ca observator la acțiunile respective, și a celei de cross-cutting, care ne permite să fim părtași, sfidînd realismul, la două sau trei narațiuni simultane care se intercalează. Astfel, vedem ce se petrece cu Bourne într-o scenă de urmărire, cu ucigașul care e pe urmele sale și cu echipa agenției care coordonează operațiunea din spatele calculatoarelor. Trecerea de la o acțiune care pare imediată la o altă acțiune la fel de imediată, în timp extrem de scurt, devine deconcertantă. E o călătorie cu montagnes russes, în care ce se petrece în jur e prea puțin important. 

Ancuța Proca este critic de film.