Svetlana Aleksievici, Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale su­pra­vie­ţui­to­ri­lor, traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu, Editura Corint, 2015.

În cei 16 ani de cînd citesc şi scriu despre cărţi în mod regulat şi, sper eu, profesionist, n-am citit ceva asemănător. O carte atît de tragică, deopotrivă filozofică şi poetică (cea mai neagră poezie imaginabilă), politică (în cea mai scandaloasă formă a ei), dar mai ales umană, copleşitor de umană în fiecare cuvînt, o astfel de carte cum este Dezastrul de la Cernobîl (Rugăciunea Cernobîlului, titlul original) nici n-am mai citit şi, cumva, sper să nici nu mai fiu nevoit să citesc vreodată. Am citit-o greu, în două săptămîni, cu noduri în gît, lăcrimînd incontrolabil pe zeci de pagini, căci este o elegie horror insuportabilă pe care, paradoxal, nu-mi vine s-o recomand nimănui, dar despre care nici nu pot să nu scriu.

Faptele sînt ştiute: pe 26 aprilie 1986, puţin după prînz, are loc explozia reactorului patru al centralei atomo-electrice de la Cernobîl, eveniment care devine astfel cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii (echivalentul a 500 de bombe nucleare precum cele detonate la Hiroshima). Consecinţele sînt greu de reprezentat: 800.000 de soldaţi (cu vîrsta medie de 30 de ani) sînt trimişi de Uniunea Sovietică să lucreze ca lichidatori la faţa locului (în primii douăzeci de ani de la dezastru, aceştia au murit în medie cîte doi pe zi în urma afecţiunilor oncologice, restul sînt handicapaţi), aproape o sută de sate sînt îngropate cu totul în pămînt din cauza radiaţiei (vreo 500 sînt evacuate), peste două milioane de oameni (dintre care 700.000 de copii) sînt obligaţi să trăiască şi azi pe un teritoriu contaminat (23% din teritoriul Belarus), mortalitatea depăşeşte natalitatea de cîteva zeci de ori, afecţiunile oncologice cresc de 74 de ori, speranţa de viaţă scade cu aproape douăzeci de ani… Astăzi, se estimează că numărul de persoane decedate din cauza accidentului este de o jumătate de milion, iar al celor contaminate în diferite grade atinge cifra de 17 milioane.

Dar toate acestea sînt doar cifre, iar cartea Svetlanei Aleksievici nu se ocupă cu statistici. Un prim capitol din carte prezintă pe scurt informaţia istorică, după care, pe 300 de pagini, dă cuvîntul victimelor şi supravieţuitorilor. Toţi vorbesc despre Cernobîl ca despre un război. Un război cu radiaţia invizibilă, ceva despre care nu ştiu nimic. În ziua evacuării (tîrzie şi improprie), cu toţii au fost, de fapt, abandonaţi de un sistem imprudent, iresponsabil şi incapabil să rezolve situaţia. (Mulţi formulează ideea că Cernobîlul a îngropat Uniunea Sovietică.) Svetlana Aleksievici ascultă peste cincizeci de supravieţuitori povestindu şi vieţile de coşmar. În afara unui capitol de început unde autoarea îşi ia singură un interviu în care justifică scrierea cărţii („este o carte despre lumea Cernobîlului“), jurnalista dispare din istoriile orale ale oamenilor, retrăgîndu-se doar între paranteze, unde consemnează micile gesturi ale celor care vorbesc. Nu ştim ce întrebări le-a pus, iar confesiunile şi mărturiile oamenilor sînt numite monoloage. Cartea se conturează, astfel, ca un fel de tragedie antică ce cuprinde monoloagele unor spectre umane, uneori întrerupte de coruri ale copiilor şi soldaţilor. Osatura literară e foarte discretă şi ai impresia că Svetlana Aleksievici doar a deschis reportofonul în faţa acestor bieţi oameni care încearcă să povestească ce li s-a întîmplat, cum s-au schimbat natura şi animalele, cum şi-au pierdut familiile, cum vor muri ei înşişi în curînd (din decenţă, puţini vorbesc despre asta, „visez la o moarte obişnuită“), cum vor rămîne în urma lor copii cu mutaţii genetice („există cancerul normal şi există cancerul de Cernobîl“).

Soţii de lichidatori, locuitori evacuaţi din satele aflate în preajma Cernobîlului, soldaţi, ţărani, profesori, medici, artişti, istorici, foşti ingineri la centrală… „Gulagul de la Cernobîl“: oameni care şi-au părăsit tot avutul, casele şi animalele, văduve cărora le-au murit soţii în braţe, mame de copii născuţi morţi sau handicapaţi („copiii au Cernobîlul în gene“), soldaţi care şi-au pierdut camarazii (unii s-au sinucis nesuportînd chinurile afecţiunilor) şi îşi aşteaptă ei înşişi rîndul, ingineri care n-au avut nici un cuvînt de spus în faţa politicienilor care tremurau în faţa superiorilor. Istoriile lor orale înfăţişează mai mult decît o stare de război, arată haosul inimaginabil care a fost atunci: ascunderea situaţiei reale, lipsa de informaţii, dezinformarea (Gorbaciov însuşi transmitea la radio mesaje cum că totul e sub control), propaganda, corupţia autorităţilor şi cinismul sistemului care a trimis la moarte sigură cîteva sute de mii de tineri (unii lichidatori erau trimişi ca „voluntari“, chipurile să stingă un incendiu, unii erau ameninţaţi cu excluderea din partid, alţii erau plătiţi bine, li se dădeau medalii pentru a muri radiaţi, li se spunea eroi pentru ca apoi să fie respinşi de societatea care nu-i voia alături).

„Cernobîl e o temă pe măsura lui Dostoievski“, spune un istoric şi cei cîţiva intelectuali belaruşi care vorbesc în ultima parte ridică adevărate întrebări filozofice despre om, natură, ştiinţă, responsabilitate, conştiinţă, destin… Ar mai fi enorm de multe lucruri de spus despre această carte, care ea singură justifică Premiul Nobel acordat autoarei din Belarus, ţara cea mai afectată de dezastru şi unde cartea aceasta este în continuare interzisă.

Dosarul Dilemei vechi de săptămîna viitoare este dedicat dezastrului de la Cernobîl.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

Svetlana ALEKSIEVICI


Dezastrul de la Cernobîl (fragment)

S-a întîmplat în noaptea de vineri spre sîmbătă. Dimineaţă nimeni nu bănuia nimic. L-am trimis pe băiat la școală, soţul s-a dus la frizerie. Pregăteam masa de prînz. Soţul s-a întors repede și a spus: „La centrala atomică e un incendiu“. Locuiam la Pripiat, în apropierea reactorului. Am și acum în faţa ochilor văpaia de un liliachiu intens, în care reactorul parcă strălucea. O culoare incredibilă. Nu era un incendiu obișnuit, era un fel de auroră boreală. Dacă e să uit de restul, era foarte frumos. Nu am văzut ceva asemănător în vreun film, nu pot să compar cu nimic ceea ce am văzut. Seara oamenii se înghesuiau în balcoane – care nu avea se ducea la prieteni, la cunoscuţi. Noi stam la etajul opt, aveam vizibilitate bună. În linie dreaptă sînt trei kilometri. Am scos copiii, i-am ridicat în braţe: „Uite! Ţine minte!“ Și oamenii aceștia care lucrau la reactor, ingineri, muncitori, erau și profesori de fizică, stăteau în praful negru. Discutau. Respirau. Admirau. Unii veneau cu mașinile de la zeci de kilometri, cu bicicletele, ca să se uite. Nu știam că moartea poate să fie așa de frumoasă. Dar nu aș spune că nu avea nici un fel de miros. Nu era un miros de primăvară sau de toamnă, ci de cu totul altceva, și nici miros de pămînt. Nu. Mă mînca în gît, ochii îmi lăcrimau. Nu am dormit toată noaptea și am auzit cum umblau sus vecinii, nici ei nu aveau somn. Tot trăgeau ceva, bocăneau, poate că împachetau lucruri. Lipeau ferestrele. Am luat ceva pentru durerea de cap.

Dimineaţă, cînd s-a luminat, m-am uitat în jur și am simţit pe loc că ceva nu era în ordine, că ceva se schimbase. La ora opt dimineaţa pe străzi mergeau deja militari cu măști de gaz. Cînd am văzut pe străzile orașului a­tî­ţia soldaţi și tehnică militară, nu ne am speriat, dimpotrivă, ne-am liniștit. Din moment ce armata ne-a venit în ajutor, totul o să fie în ordine. Nu aveam nici o idee că și atomul pașnic omoară. Că tot orașul putea să nu se mai trezească în noaptea aceea. Afară cineva rîdea, se auzea muzică.

După-amiază la radio au început să anunţe ca oamenii să se pregătească de evacuare: o să fie duși de aici. Aud ca acum vocea crainicului: „Evacuare în satele apropiate!“, „Să nu se ia animalele domestice!“, „Să se adune lîngă scările blocurilor!“. Copiilor li s-a spus să ia în mod obligatoriu cu ei și manualele. Soţul a pus totuși în servietă actele și fotografiile noastre de nuntă. Iar eu singurul lucru pe care l-am ­luat a fost un baticuţ de moar, în caz de vreme rea.