Informaţie istorică

26 aprilie 1986, la ora 1 și 23 de minute și 58 de secunde, o serie de explozii a distrus reactorul și clădirea celui de-al patrulea bloc energetic de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, aflată în apropierea graniţei bieloruse. Cernobîlul a devenit cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX.

Pentru mica Bielorusie (o populaţie de 10 milioane de locuitori) a fost o calamitate naţională, deși bielorușii nu au nici o centrală atomoelectrică. Este în continuare o ţară agrară, cu o populaţie preponderent rurală. În anii Marelui Război pentru apărarea patriei, fasciștii germani au distrus pe teritoriul bielorus 619 sate împreună cu locuitorii lor. După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate și cătune: 70 dintre ele sînt îngropate pentru eternitate în pămînt. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi fiecare al cincilea trăiește pe teritoriul contaminat. Sînt 2,1 milioane de oameni, dintre ei – 700.000 de copii. Printre factorii scăderii demografice radiaţia ocupă locul cel mai important. În regiunile Gomel și Moghilău (cele care au suferit cel mai mult în urma catastrofei de la Cernobîl), mortalitatea a depășit natalitatea cu 20%.

În urma catastrofei, în atmosferă au fost aruncate 50.000.000 Ci de radionuclizi. Dintre aceștia 70% au căzut în Bielorusia: 23% din teritoriul ei a fost contaminat cu radionuclizi – peste 1 Ci/km² de cesiu-137. Pentru comparaţie, în Ucraina a fost contaminat 4,8% din teritoriu, în Rusia – 0,5%. Suprafaţa teritoriilor agricole intens contaminate, de peste 1 Ci/km², formează peste 1,8 milioane de hectare. Stronţiu-90, cu o densitate de peste 0,3 Ci/km², a contaminat circa 0,5 milioane de hectare. Din circuitul agricol au fost scoase 264.000 de hectare de pămînt. Bielorusia e o ţară a pădurilor. Dar 26% din păduri și peste jumătate din pășuni din luncile Pripetului, Niprului, Sojului fac parte din zona de contaminare radioactivă.

Ca urmare a influenţei permanente a dozelor mici de radiaţie, anual în ţară crește numărul de îmbolnăviri de cancer, de copii înapoiaţi mintal, cu tulburări nervoase și psihice și cu mutaţii genetice (Belorusskaia enţiklopedia, „Cernobîl“, 1996).

Conform datelor cercetărilor, pe 29 aprilie 1986 un nivel radioactiv înalt a fost înregistrat în Polonia, Germania, Austria, România, pe 30 aprilie, în Elveţia și nordul Italiei, pe 1-2 mai, în Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie, nordul Greciei, pe 3 mai în Israel, Kuweit, Turcia. Substanţele gazoase și volatile, aruncate la o mare înălţime, s-au răspîndit pe tot globul: pe 2 mai au fost înregistrate în Japonia, pe 4 mai, în China, pe 5, în India, pe 5 și 6 mai, în SUA și Canada. A fost nevoie de mai puţin de o săptămînă ca acest Cernobîl să ajungă o problemă a întregii lumi (Urmările avariei de la Cernobîl în Bielorusia, Minsk, Colegiul superior internaţional „Saharov“ în domeniul radioecologiei, 1992).

Reactorul patru, numit obiectivul „Carcasa“, păstrează în continuare, în pîntecele său de plumb, fier și beton, circa 200 de tone de materiale nucleare. Iar combustibilul este amestecat parţial cu grafit și beton. Nimeni nu știe ce se întîmplă cu ele azi.

Carcasa a fost construită solid, într-un mod unic, iar inginerii din Petersburg care au ridicat-o probabil că se pot mîndri cu ea. Trebuia să dureze 30 de ani. Totuși a fost asamblată „teleghidat“, plăcile au fost îmbinate cu ajutorul roboţilor și al elicopterelor, de aici și fisurile. Astăzi, conform unor date, suprafaţa generală a fisurilor depășește 200 de metri pătraţi și printre ele continuă să iasă la suprafaţă particule radioactive. Dacă bate vîntul din nord, atunci spre sud avem de-a face cu niște cenuși active cu uraniu, plutoniu, cesiu. Mai mult, într-o zi cu soare, cu lumina stinsă, în sala reactorului se văd coloane de lumină ce cad de sus. Ce înseamnă asta? Și ploaia pătrunde înăuntru. Iar dacă ajunge umezeală în masele ce conţin combustibili este posibilă o reacţie în lanţ…

„Carcasa“ este un mort care respiră. Respiră moarte. Pentru cît timp mai are ea putere? Nimeni nu va răspunde la această întrebare, pînă acum a fost imposibil să ajungem la multe puncte de legătură și construcţii pentru a afla cît mai pot rezista ele. Dar toţi ne dăm seama: distrugerea carcasei ar duce la niște urmări chiar mai îngrozitoare decît cele din anul 1986 (Ogoniok, nr. 17, aprilie 1996).

Înainte de Cernobîl, la 100.000 de locuitori ai Bielorusiei erau 82 de cazuri de afecţiuni oncologice. Astăzi statistica este aceasta: la 100.000 de locuitori, 6000 de bolnavi. O creștere de aproape 74 de ori.

Mortalitatea, în ultimii zece ani, a crescut cu 23,5%. De bătrîneţe moare un om din paisprezece, în principal cei apţi de muncă – la 46-50 de ani. În regiunile cele mai contaminate, la un control medical s‑a stabilit: din zece oameni, șapte sînt bolnavi. Dacă mergi prin sate, te frapează cimitirele apărute peste tot.

Pînă acum multe cifre sînt necunoscute. Toate sînt ţinute în secret, pentru că sînt monstruoase. Uniunea Sovietică a trimis la locul catastrofei 800.000 de soldaţi din serviciul de urgenţă și au fost chemaţi să lucreze lichidatori, vîrsta medie a celor din urmă fiind de treizeci și trei de ani. Iar copiii au fost luaţi în armată imediat după terminarea școlii.

Numai în Bielorusia s-au aflat în lista de lichidatori 115.493 de oameni. Din datele Ministerului Sănătăţii, din 1990 pînă în 2003 au murit 8553 de lichidatori. Cîte doi oameni pe zi.

Așa a început istoria…

Anul 1986. Pe primele pagini ale ziarelor sovietice și străine sînt reportaje despre procesul vinovaţilor catastrofei de la Cernobîl.

Iar acum, imaginaţi-vă un bloc gol cu patru etaje. Un bloc fără locatari, dar cu lucruri, mobilă, îmbrăcăminte pe care nimeni nu le va mai putea folosi niciodată. Pentru că acest bloc se află la Cerno­bîl. Dar chiar într-un asemenea bloc mort s-a ţinut o conferinţă de presă pentru ziariștii care trebuiau să judece pe cei vinovaţi de producerea avariei atomice. La cel mai înalt nivel, la CC al PCUS, s-a decis că acest caz trebuie soluţionat la locul faptei. Chiar la Cernobîl. Procesul a avut loc în clădirea Casei de Cultură din partea locului.

Pe banca acuzaţilor sînt șase persoane – directorul centralei atomice Viktor Briuhanov, inginerul-șef Nikolai Fomin, inginerul-șef adjunct Anatoli Diatlov, șeful de tură Boris Rogojin, șeful atelierului reactorului Aleksandr Kovalenko, inspectorul de la Inspecţia naţională pentru energie atomică Iuri Laușkin.

Locurile pentru spectatori sînt pustii. Se află numai ziariști. De fapt, aici nici nu mai sînt oameni, orașul a fost „închis“, fiind „zonă de control radioactiv sever“. Oare nu din acest motiv a fost ales și ca loc al procesului, cu cît mai puţini martori, cu atît mai puţină zarvă? Nu sînt nici operatori TV, nici ziariști străini. Desigur, pe banca acuzaţilor toţi voiau să vadă zeci de funcţionari cu răspundere, inclusiv din Moscova. Răspunderea trebuia să o poarte și știinţa modernă. Dar s-au mulţumit cu „acarii“.

Sentinţa… Viktor Briuhanov, Nikolai Fomin și Anatoli Diatlov au primit cîte zece ani. Alţii au avut niște sentinţe mai mici. În detenţie, Anatoli Diatlov și Iuri Laușkin au murit din cauza urmărilor expunerii la radiaţiile puternice. Inginerul-șef Nikolai Fomin a înnebunit, dar, uite, directorul centralei, Vik­tor Briuhanov, și-a ispășit pedeapsa de la un capăt la altul, toţi cei zece ani. L-au întîmpinat rudele și cîţiva ziariști. Evenimentul a avut loc pe neobservate.

Fostul director trăiește la Kiev, este un funcţionar de rînd la o firmă.

Așa se încheie istoria.

În curînd [e vorba de anul 1997 – n. red.], Ucraina va trece la o construcţie grandioasă. Deasupra carcasei care a acoperit în anul 1986 blocul al patrulea, distrus, al centralei atomoelectrice de la Cernobîl, o să apară o nouă carcasă, numită „Arca“. Pentru acest proiect, 28 de ţări donatoare vor oferi în următoarea perioadă un capital iniţial de peste 768 de milioane de dolari. Noua carcasă trebuie să dureze nu treizeci, ci o sută de ani. Și a fost proiectată grandios, pentru că trebuie să aibă un volum suficient de mare pentru a se realiza acolo lucrări de îngropare a reziduurilor. E nevoie de o fundaţie masivă: de fapt, va trebui să se facă un grund artificial din stîncă, din stîlpi și plăci de beton. După aceea va trebui să fie pregătit depozitul unde vor fi mutate reziduurile radioactive scoase din carcasa veche. Noua carcasă va fi făcută din oţel de calitate superioară, capabil să reţină radiaţiile gama. Numai metalul va avea 18.000 de tone.

"Arca“ va fi o construcţie fără precedent în istoria omenirii. În primul rînd, ne vor uimi dimensiunile ei – această a doua membrană va avea o înălţime de 150 de metri. Iar din punct de vedere estetic, va semăna cu Turnul Eiffel (din materiale ale ziarelor belaruse din anii 2002-2005).

(fragment din cartea Dezastrul de la Cernobîl, traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu, Editura Corint, 2015)

Svetlana Aleksievici este scriitoare şi jurnalistă din Belarus, disidentă susţinută de PEN Club şi de Fundaţia Soros. A primit numeroase premii pentru Dezastrul de la Cernobîl (1997), carte interzisă şi azi în Belarus, dar şi pentru alte lucrări ale sale. În 2015 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Foto: R. Bassbar