Véronique Dassié, Objets d’affection. Une ethnologie de l’intime, CTHT-Le regard de l’ethnologue n°22, Paris, 2010.

Obiectul care mi-a atras atenţia în aceste zile este sabia purtată de Simone Veil cu prilejul ceremoniei de „înscăunare“ – intronisation – în fotoliul cu numărul 13 al Academiei franceze, ocupat, cîndva, de Racine. Pe lamă poate fi citit un număr – 78651 –, în acelaşi timp memento şi exorcizare a semnului de identificare tatuat pe braţ, în infernul unui lagăr, acum 66 de ani. E scris şi numele locului: Birkenau. Simbol al reconcilierii, mînerul săbiei este sculptat în forma a două mîini care se împreunează: cea de jos – încrustată cu rubine şi granate – evocă flacăra crematoriului, iar cea de sus poartă desenul unor ramuri de măslin cu frunze de smaralde şi safire. Pe sabie a dorit să apară atît deviza Franţei – Liberté, Égalité, Fraternité – cît şi cea a Europei – Unie dans la diversité.

Sabia doamnei Simone Veil este un obiect-document, care poate fi înţeles şi ca o formă de legitimare, dacă ne amintim cuvintele cu care primise vestea acceptării ei în rîndul nemuritorilor membri ai celei mai prestigioase instituţii din Franţa: „Nu văd motivele pentru care mă regăsesc în această situaţie“. Un topos al modestiei, bifat retoric desigur, pentru că ea candidase pentru acest loc. A ţinut să precizeze că a cîntărit greu, în această decizie de a candida, faptul că de la înfiinţarea Academiei şi pînă în prezent au fost aleşi 708 „nemuritori“ şi doar cinci „nemuritoare“. Iată ultima ilustrare a unui parcurs exemplar, în care succesiunea constantă a reuşitelor o situează într-un punct nodal al oricărei discuţii despre feminism şi despre condiţia femeii în general. A fost, în anii ’70, prima femeie secretar general al Consiliului Superior al Magistraturii, prima femeie ministru de stat, în repetate rînduri ministru al sănătăţii, prima femeie preşedinte al Parlamentului European, apoi mulţi ani deputat european, iar în ultimul deceniu a făcut parte din Consiliul constituţional.

Păstrează încă enorma popularitate dobîndită în anul 1975 cu „legea Veil“, prin care depenaliza întreruperea voluntară a sarcinii. A fost o victorie grea, a înfrînt o opoziţie agresivă, care nu a ezitat să-i scrie pe uşă „Veil=Hitler“. Şi azi se fac auzite radicale voci antiavort, care o contestă, dar un sondaj recent o desemna „personalitatea preferată a francezilor“, iar volumul său de memorii, intitulat Une vie, este un adevărat bestseller.

Numită pe rînd „femme politique de tête“, „une conscience morale française“, „une figure umaniste“, devenită simbol al curajului politic, Simone Veil a fost onorată la ceremonia de învestitură din 18 martie de prezenţa a trei preşedinţi: Valérie Giscard d’Estaing, Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy. Îmbrăcată în costumul verde, brodat, croit pentru ea de Maison Chanel (se putea să nu ni se comunice acest detaliu?), încă impozantă la cei 82 de ani ai săi, Simone Veil a fost omagiată de Jean D’Ormesson. Acesta a punctat esenţialul: „Există în Academie oameni ce reprezintă valori morale, iar Madame Veil este o personalitate de prim rang din această categorie“, şi a încheiat apoi în nota unei perfecte galanterii franţuzeşti: „Comme l’immense majorité des Français, nous vous aimons, Madame. Soyez la bienvenue au fauteuil de Racine qui parlait si bien de l’amour“.

Într-o zi de martie, exact acum 30 de ani, Jean D’Ormesson făcea elogiul primei femei care era admisă în Academie, scriitoarea Marguerite Yourcenar. Cine credeţi că a fost cel mai înverşunat adversar al pătrunderii unei femei în această instituţie de elită, cu doar 40 de locuri, înfiinţată de cardinalul Richelieu în 1639, şi care avusese pînă în 1980 o componenţă exclusiv masculină? Ei bine, cel care susţinea că nu se pot schimba aşa, din mers, vechile legi ale tribului a fost... Claude Lévi-Strauss. Cred că Madame Veil a savurat coincidenţa că Marguerite Yourcenar a fost elogiată tot de Jean D’Ormesson şi poate şi-a mîngîiat sabia, în timp ce-l asculta, la rîndul ei.

De bună seamă, obiecte de o asemenea încărcătură simbolică ajung în puţine, în foarte puţine case. În general ele vorbesc singure, prin decoraţiille lor cît se poate de explicite, uneori emfatice, nu au nevoie de o decodare suplimentară în afara discursului oficial ce acompaniază emblemele succesului.

Există însă în viaţa fiecăruia dintre noi o serie întreagă de obiecte care sînt tăcute pentru toţi ceilalţi, sau cel puţin pentru toţi cei care nu ne cunosc prea bine, sînt obiecte care ne vorbesc doar nouă, în primul cerc al intimităţii. Ne înconjurăm de lucruri oarecare, fără valoare în sine, dar care pentru noi dobîndesc semnificaţii esenţiale şi faţă de care simţim un asemenea ataşament, încît ni se pare că nu ne-am putea despărţi de ele niciodată.

De poveştile acestor obiecte banale devenite nepreţuite în ochii noştri, de aceste nimicuri dragi se ocupă, dintr-o inedită perspectivă antropologică, cercetătoarea Véronique Dassié. Ea încearcă să descifreze „rondelul lucrurilor“, vrea să afle „cum vorbesc“, căutînd să înţeleagă procesul prin care obiectele dobîndesc valoare afectivă. Ea observă cum aceste lucruri mărunte „pun în scenă trecutul“ degajînd, ani la rînd, o nebănuită forţă latentă care dă consistenţă şi densitate emoţiilor. Nu mai puţin interesant e procesul invers, al dezinvestirii, al transmiterii eşuate, urmate de abandon sau distrugere purificatoare.

Din acest unghi al practicilor de tezaurizare a „instrumentelor amintirii“, studiul culturii materiale din spaţiul domestic oferă surprinzătoare şanse de reconstituire a determinărilor sociale, a sistemului de relaţii semnificative care dau contur identităţii personale. Tot acest „bric à brac de l’intime“ obiectivează sinele, reface traseul devenirii interioare, dar în acelaşi timp dezvăluie reţelele de comunicare cu exteriorul (evenimente de familie, schimbări în statutul profesional, călătorii, întîmplări cu prieteni, iubiri, bucurii sau nenorociri). Cu toţii conservăm suveniruri, tot felul de nimicuri expuse pe etajere, printre cărţi sau adăpostite în sertare, în cufere sau prin poduri. Există însă un moment delicat în viaţa obiectelor: moştenirea. Uneori, ce a fost cîndva comoară devine pentru urmaşi simplu deşeu.

O sabie de academician nu poate trece drept un „nimic“, cel puţin nu în momentul în care este dobîndită. Dar peste un număr oarecare de generaţii, pînă şi acest obiect atît de încărcat simbolic îşi poate pierde orice valenţă afectivă, poate incomoda un moştenitor atent la cu totul alte lucruri. Cu un sentiment de uşurare, el ar putea renunţa la această „amintire“ pe care o tot mută de colo-colo pentru că nu-i mai găseşte locul. Însă recuperat, într-o bună zi, de la marché aux puces, obiectul ar fi gata oricînd să înceapă o altă viaţă.