Jonathan Swift, Jurnal pentru Stella și Povestea unui poloboc: satire și alte pamflete, Editura ART, București, 2019/2020, traducere, studiu introductiv și note de Andrei Brezianu, 616 + 472 pagini, hardcover, format 15 x 21.

Seriile de autor de la Editura ART au ceva aparte, un soi de notă elitistă, dar discretă, caracteristică a celor sigure pe publicul lor. Aici se pot întîlni în special nume de autori mari ai literaturii universale, precum Isaac Asimov, F.M. Dostoievski, Lev Tolstoi, William Faulkner, Tennesse Williams, Truman Capote, Kurt Vonnegut, dar și de scriitori autohtoni, ca de exemplu Marin Sorescu și Mihail Drumeș. Deși publicate în colecții disparate, tot ca serie de autor în sens larg cred că ar putea figura și cărțile lui Primo Levi, despre care am scris la „Pe de altă carte“.

Una dintre cele mai recente apariții în acest domeniu al cochetelor serii de autor de la ART este reprezentată de cele două volume ale lui Jonathan Swift: Jurnal pentru Stella și Povestea unui poloboc. Ele oferă șansa unei revigorări în rîndurile publicului romînesc nu doar a figurii stenice a lui Swift, nu doar a încrezătorului secol XVIII britanic, ci și a pasiunii lui Andrei Brezianu pentru autorul englez născut la Dublin. Căci volumele menționate reiau traducerea viguroasă și plină a lui Andrei Brezianu, făcută în urmă cu cîteva decenii, laolaltă cu studiile sale despre opera și epoca lui Swift.

În 1710, trimis de episcopatul anglican irlandez să îi reprezinte interesele la Londra – aflăm din introducerea lui Andrei Brezianu –, Jonathan Swift începe un jurnal sub forma unor scrisori adresate confidentei sale „Stella”, rămasă în Irlanda. Am pus Stella în ghilimele pentru că numele nu a fost niciodată folosit de Swift, ci e o invenție a editorilor săi postumi. Neinfluențat de intenții de publicare, acest jurnal epistolar este terenul pe care se desfășoară dezinvolt talentul literar al autorului. A rezultat o frescă nefinisată, dar expresivă a societății londoneze a momentului și o descriere intimă și nostimă a relației scriitorului cu prietena sa, absentă fizic, Esther Johnson. Sejurul londonez se încheie însă cu o decepție, Swift nefiind recompensat corespunzător pentru serviciile prestate pe lîngă guvernul majestății sale.

Potrivit lui Andrei Brezianu, în Povestea unui poloboc ni se dezvăluie „a doua fizionomie” a lui Jonathan Swift, cea de „pamfletar feroce” – prima fiind cea receptată prin „acreditatul unghi copilăresc” din Gulliver. Swift face un tur de orizont al vieții intelectuale a începutului de secol și supune unei subtile, susținute și neînduplecate parodieri toate excesele acesteia, teologice, literare, politice, medicale sau de mentalitate. Este probabil, în descrierea lui Andrei Brezianu, „opera cea mai apropiată de sensibilitatea modernă”. Un bonus la Povestea unui poloboc este setul final de „Cugetări” ale lui Swift care se remarcă și ele prin prospețime raportată la mentalitatea actuală. Rezerv ultimul paragraf al articolului unora dintre aceste vorbe de duh, care ilustrează o bună parte din spiritul lui Jonathan Swift, dar și traducerea meșteșugită a lui Andrei Brezianu. „Religia pe care o împărtășim”, scria Swift la 1706, „ne ajunge cît să putem dușmăni prin ea, iar nu să ne iubim unii pe alții.” Ne amintim cum se privesc astăzi între ei unii creștini și unii musulmani sau cum se privesc între ei unii credincioși cu unii atei, și aceștia din urmă adepți ai unor concepții fanatizate, ca să realizăm imediat contemporaneitatea observației lui Swift. În altă parte parcă ar cita din stoici: „Orice dram de desfătare e plătit cu dramul lui de suferință sau durere; e ca și cum omul și-ar cheltui anul acesta parte din venitul pe anul viitor”. Sau: „Dacă omul și-ar putea însemna toate părerile împărtășite de-a lungul anilor cu privire la dragoste, politică, religie, învățătură, precum și la multe altele, ce maldăr de nepotriviri și nestatorniciri ar ieși la iveală în cele din urmă”. Sau, pe aceeași linie stoică: „Uneori e poate mai prudent să acționez întemeiat pe rațiunea altora, dar de gîndit nu pot gîndi decît cu rațiunea proprie” și „Pe cei ce locuiesc la celălalt capăt al orașului îi socotesc în afara lumii: numai eu cu cele dimprejurul meu sîntem buricul pămîntului”. Cîteva panseuri ale celui ce urma să devină decan al catedralei Sfîntul Patrick din Dublin sînt despre religie, din care rețin doar că „A spune că cineva e nevoit să creadă nu este nici adevărat, nici cuminte”. În sfîrșit, pe cînd avea 32 de ani, Swift emite aproape douăzeci de „Hotărîri pentru cînd voi îmbătrîni”, dintre care menționez că nu-și va închipui că poate fi iubit de o femeie tînără, că nu va vorbi mult și nu va fi „prea săritor cu povețele”, ca să nu-i plictisească pe cei din jur, că nu va nesocoti buna-cuviință și igiena personală și că nu va pretinde a îndeplini toate aceste hotărîri ca nu cumva să ajungă a nu îndeplini nici una.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.