Carbon

● Primo Levi, Sistemul periodic, traducere de Vlad Russo, editura ART, colecția „Cărți Cult“, 2019.

Memorialistica este una dintre cele mai bogate specii literare, de la Confesiunile lui Rousseau încoace. Semnalmentele ei puteau fi găsite, desigur, și pînă la apariția operei filosofului genevez, dar abia de la el subiectivismul și adevărul personal au căpătat valoare în sine. Iar printre aceste lucrări memorialistice, una dintre cele mai spectaculoase este Sistemul periodic a lui Primo Levi.

În această autobiografie, autorul nu e doar interpretul întîmplărilor personale. El asociază oamenii pe care-i rememorează, etapele din viața sa, semnificațiile unor evenimente cu cîte un element al Tabelului lui Mendeleev. Asocierile rezultate sînt perfecte pentru că scriitorul italian nu e expert doar în propriile amintiri, ci și în chimie. Cunoaște atomii ca pe niște rude și prieteni, îi știe amănunțit și în potență, și în act. Iată, de pildă, gazele inerte, care traduse mot-à-mot din Tabel, ar trebui știute ca „Noul”, „Ascunsul”, „Inactivul”, „Străinul”. Ele sînt ca niște oameni care trăiesc discret printre noi și pentru care îți trebuie o dexteritate aparte pentru a-i observa și contacta. „Lui Barbarico i se potrivește mănușă asemănarea cu gazele inerte”, scrie Primo Levi despre unul dintre „unchii” din copilăria sa. Barbarico „studiase medicina și devenise un medic bun, dar nu-i plăcea lumea. Mai bine zis, îi plăceau oamenii, mai cu seamă femeile, pajiștile, cerul: nu însă și efortul, zgomotul căruțelor, uneltirile în vederea carierei, datul din coate pentru pîinea cea de toate zilele, obligațiile și scadențele”. În capitolul „Fier” îl descrie pe prietenul său Sandro Delmastro, rezistent la tot felul de vicisitudini, fizice sau sociale. În capitolele, „Plumb” și „Mercur”, transformate în povestiri cu doar cîteva tangențe diafane în propriile amintiri, Primo Levi își permite să leviteze cîteva momente deasupra autobiografiei, dar tematica „mendeleeviană” le integrează perfect în carte. Preferatul meu este ultimul capitol, unde încercatul nostru chimist închipuiește viața unui atom de carbon, element fără de care viața nu ar exista. Traseul acestui carbon, întins pe sute de milioane de ani, trece prin roci sedimentare, plămînul unui șoim, apele unei cascade, printr-o frunză de viță-de-vie, printr-un pahar de lapte băut de Primo Levi și prin mîna cu care el a scris chiar paragrafele despre carbon.

De la Primo Levi, supraviețuitor al Auschwitz-ului, ne-am putea aștepta la o firească prevalență în memoriile sale a evocării experienței cumplite a Holocaustului. Așa a și fost, în cărțile sale precedente cu profil autobiografic, Mai este oare acesta un om? (1947 și 1958) și Armistițiul (1963). Dar în Sistemul periodic, publicat în 1975, atomii acestei experiențe sînt prinși, ca în chimie, în molecula organică a propriei vieți. Abia acum, la treizeci de ani de atunci, ei par metabolizați, asimilați, convertiți. Apar și dispar firesc într-un proces văzut în toată secvențialitatea lui. Atît cît au apărut, mi-au provocat (aproape) inevitabila comparație a fascismului cu comunismul de la nivel european. În mintea celor ce au trăit irumperea comunistă a apărut destul de rapid impresia că nu va dura mult, că nu are cum să dureze, e prea nefiresc și contra naturii. Primo Levi scrie însă că, prin 1942, „credeam ce credeau pe atunci toți italienii umiliți: că nemții și japonezii erau de neînvins, că și americanii erau, și că războiul avea să continue tot așa încă vreo douăzeci sau treizeci de ani, un impas sîngeros și interminabil”. Ceea ce însemna, în cazul italian, tot atîția ani de discriminări, legi rasiale, umiliri și suferințe. Recepția aceasta subiectivă a duratei unui fenomen ieșit din comun – regim totalitar, război sau pandemie, nu contează – mi se pare semnificativă, ea are impact asupra reacțiilor și ajunge în unele cazuri să influențeze chiar durata la care se referă. O altă comparare a perioadelor de totalitarism pe care mi-a sugerat-o lectura autobiografiei „chimice” a lui Primo Levi pornește de la observația că regimurile fasciste au durat mai puțin decît cele comuniste: 12 ani în Germania și aproximativ 20 de ani în Italia, spre deosebire de cele patru-cinci, pînă la șapte decenii ale comunismului în țările din estul Europei. În schimb, fascismul stă mai bine la perioada de incubație. Comunismul s-a instalat oarecum brusc, prin impunere și violență, fascismul a evoluat mai lent, nu lipsit de accelerările lui, desigur, dar pe o perioadă ceva mai mare; tehnicile fasciste au fost de boa constrictor, cele comuniste de viperă. În acest sens, în Sistemul periodic găsești paragrafe care descriu apariția și dezvoltarea practicilor fasciste, receptarea lor, reacțiile oamenilor la ele. E instructiv, de asemenea, de comparat tipologia reacțiilor din Italia fascistă cu cele din Germania nazistă. Acestea din urmă sînt descrise în cărți precum Defying Hitler de Sebastian Haffner (pseudonim al jurnalistului Raimund Pretzel, există și o traducere în romînește, dar nu i-am reținut titlul) sau The Last Jews in Berlin de Leonard Gross.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.