● Ioana Pârvulescu, Dialoguri secrete. Cu desene de Mihail Coșulețu, Humanitas, 2018. 

În ordinea strictă a literarului, prima calitate a acestei cărți e complexitatea mijloacelor. Fiind, în esență, o antologie, Dialoguri secrete aduce în albia ei afluenți dintre cei mai diverși: Ioana Pârvulescu e, aici, și eseist de efect, și istoric literar dotat cu simțul informației de coloratură, și critic literar în sensul cel mai direct al magistraturii (avînd, adică, deopotrivă instinct valoric și priză la actualitate), și gazetar (unii își mai amintesc, fără îndoială, modul impactant-gentil în care coordona anchetele în România literară), și prozator, apt să înțeleagă că viața nu se rezumă la biografie, și, în sfîrșit, poet sub raportul temperamentului. Ar fi trebuit poate să încep cu această din urmă trăsătură, pentru că din regimul ei subteran decurge principiul ordonator al volumului. Ideea însăși are un côté liric și o tensiune metafizică indicibilă: a decupa din marea literatură secvențele în care autorii încearcă să stabilească punți de comunicare cu o transcendență (fie ea și goală, cum se spune că ar fi fost aceea a modernilor), iar asta fără a urmări definiția standard a rugăciunii, e o întreprindere care presupune și impune antene speciale. Cititorul o va constata el însuși de îndată ce va da paginile: prea puține dintre piesele de aici sînt pasibile de ritualizare. Unele repertoriază simple momente de intimitate profundă, altele sînt urări pe care uzul și timpul le-au îndepărtat de dedesubturile lor mistice. Toate, în schimb, pun în scenă un ceremonial privat, al sincerității înalte. Ceea ce face ca, măcar colateral, pe acest versant, Dialoguri secrete să amintească de cunoscutul eseu (antologie și aceea, în avanposturi) al lui Ezra Pound, ABC of Reading.

Așa încît, de vreme ce selecția nu a delimitat un gen, ci o atitudine, ar fi greu să vorbim despre o investigație tematică. Tema există, dar ea se află la latitudinea autoarei, care-i „inventează“ obiectul pe măsură ce exemplele se adună. De la Homer, căruia i se rezervă implorarea pe care i-o face Thetis lui Zeus, la Mircea Cărtărescu și Toni Morrison. Nu are sens, pe de altă parte, să ne întrebăm, cum se întîmplă îndeobște, de ce unii autori sînt lăsați deoparte, de ce anumite spații de expresie sînt privilegiate ș.a.m.d.: ca și alegerea pasajelor (adeseori foarte scurte, în cîteva cazuri reduse la cîteva cuvinte), lista scriitorilor a urmat subiectivitatea și sensibilitatea Ioanei Pârvulescu. Și, de vreme ce nu lipsesc nici Platon, nici Shakespeare, nici Pascal, nici Tolstoi, iar dintre ai noștri, nici Eminescu, nici Caragiale, nici Arghezi, echilibrul e asigurat.

Excelența, însă, se instaurează odată cu comentariile, în același timp foarte documentate și empatice. Faptul n-ar trebui să fie surprinzător, dacă ne gîndim numai la precedentele cărți ale Ioanei Pârvulescu, despre secolul al XIX-lea sau despre lumea lui Caragiale. Și totuși: mai mult decît deschiderea bibliografică (remarcabilă, aceasta), frapează aici arta autoarei de a găsi întotdeauna scurtătura potrivită pînă la amănuntul istoric ori uman înzestrat cu putere de iradiere. Nici urmă de balast erudit. Doar eficacitate în demonstrație. Retorica imnică a lui Alecsandri e încadrată de micul scandal pe care grupul de la Literatorul îl orchestrează în jurul absenței poetului. Portretul exemplar al lui Petre Ispirescu se creionează în jurul imaginii mamei, decisiv pentru răbdarea, abnegația și, pe scurt, delicatețea sufletească a culegătorului (de basme, ca și de litere tipografice). Moartea, la Rilke, primește contrapunctul morții lui Rilke. În vreme ce un poem al lui Ion Vinea e dinadins citit fără fundal biografic (existent și transcris într-o notă), pentru a nu dăuna bunei înțelegeri afective. Spațiul nu-mi permite să intru în detaliile pe care Dialogurile secrete ale Ioanei Pârvulescu le-ar merita cu asupra de măsură. Rețin, dintre exemplele posibile, pe cel care constituie, după mine, una dintre cele mai consistente abordări ale prozei lui Creangă din cîte s-au scris în ultimii mai bine de treizeci de ani. Și anume aceea care leagă Povestea porcului de mitul lui Eros și Psyché. Iar asta nu pentru paralela în sine (care e absolut pertinentă), cît pentru edificarea ei pe temeiuri pe de-o parte biografice, iar pe de alta stilistice: Creangă ar fi, așadar, nu doar în raport cu pudoarea victoriană a epocii lui, ci și cu tradiția culturală, un mare coroziv. 

Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.