Roman Tolici e o fire tăcută. O nucă tare. Am fost prima oară la el în atelier acum opt ani şi, după ce m-a servit cu o cană plină de cafea, a trebuit să vorbim aproape o oră – mai mult eu, excitat de atîta cofeină – pînă a decis că e timpul să-mi arate nişte lucrări. Toate erau întoarse pudic cu faţa la perete. Ştiam în mare ce face, însă atunci am avut parte de cîteva surprize foarte plăcute. Acesta a fost debutul.

A urmat în 2005 o expoziţie la H’art intitulată „In exitus“ care are şi ea o istorie interesantă. Am revenit în atelierul lui aflat atunci undeva pe Bulevardul Ştefan cel Mare, după cîteva luni de absenţă. Mă anunţase foarte sobru că sînt gata nişte lucrări pentru expoziţia pe care deja o hotărîserăm. Am ajuns, am trecut din nou prin ritualul cafelei şi, în cele din urmă, mi-a arătat tablourile. Recunosc că iniţial m-am speriat. Mi-am zis că, de data asta, am dat-o în bară. Scheleţi, peisaje celeste şi mult, foarte mult albastru. După un moment de panică, m-am relaxat şi mi-am zis că poate mă grăbesc, poate că tiparul expectaţiilor mele riscă să devină gust nereformabil. În fond, un galerist trebuie să intre în papucii artistului, să fie acea fiinţă proteică ce găseşte tot timpul postura optimă prin care să deguşti şi să înţelegi lucrarea unui artist. După vreo cîteva minute am simţit că totuşi există ceva acolo. Cine mai vorbeşte astăzi despre moarte? Şi cum mai poţi prezenta imaginea unui cer într-un tablou fără ca totul să nu pice în kitsch de nesalvat. În fond, imaginea cerului este una dintre cele mai abuzate imagini posibile. Este un abuz ce vine dintr-un consum excesiv. Iar subiectele „cer“ şi „moarte“ au fost fumate şi răsfumate. Sau n-au fost... Mi-am dat seama că reţinerea mea venea dintr-un soi de canon artistic interiorizat fără să-mi dau seama, ceva mai difuz decît unul clasic, care opta mai degrabă pentru ironie decît pentru subiecte tari cu accente grave. În lucrările lui Roman aveai parte de amîndouă.

La a doua expoziţie la care am colaborat, intitulată precum un documentar de tipul celor de pe Discovery – „Evanghelia după Moş Crăciun“, am fost iarăşi pus în încurcătură. Roman ne propunea o serie de lucrări unde momentele iconice ale istoriei Noului Testament sînt repuse în scenă, însă personajele principale sînt iepuraşul de Paşti şi Moş Crăciun. Aveam, astfel: o scenă a Naşterii Domnului în care iepuraşul este ţinut în braţe de o mică fetiţă, o tentaţie în care Diavolul e un mic iepuraş draconic cu coarne tăiate şi limbă de reptilă, un sărut al lui Iuda ce e în acelaşi timp şi un autoportret, un iepuraş care-şi duce crucea, o ultimă cină cu acelaşi iepuraş singur şi trist după ce toată lumea s-a retras, un iepuraş cu o coroană de spini, un Toma necredinciosul, o crucificare, un iepuraş pe catafalc şi, nu în ultimul rînd, o Pieta complet zănatică în care Moş Crăciun alias Roman Tolici este pe post de jeluitor. Cu timpul, am reuşit să mă împac cu orientarea mistică a lui Roman. O astfel de poziţionare în care artistul se plasează frontal, fără tatonări şi reţineri conceptual-metodice faţă de subiectele „tari“ ale existenţei, o întîlneşti mai greu în arta contemporană. Coabitarea cu aceste probleme se face, de obicei, foarte detaşat, uneori cinic, de cele mai multe ori prin ironie. Roman îşi asumă riscuri şi are curajul să calce uneori strîmb, cu o singură condiţie: să avanseze. Eu mă declar un fan al artiştilor ce îşi asumă riscuri. Cei care joacă „safe“ mă cam plictisesc. 

Înainte de toate, de ce Iepuraşul de Paşti şi de ce Moş Crăciun? În primă instanţă cred că e vorba de felul optim în care mai poate fi spusă povestea. Artiştii au fost interesaţi tot timpul de cel mai convingător mod de a povesti.
Or, este evident că istoria nou testamentară este una dintre poveştile spuse cel mai des. Iar Roman îşi propune să remixeze povestea cea mai greu de spus într-o cheie copilărească dar gravă, povestea suferinţei cristice a unui iepuraş de pluş fără pată. Există o sensibilitate primară în faţa jucăriilor unui copil, o duioşie ce face cu neputinţă orice cinism. În fond, primele poveşti ni le spuneam noi înşine prin intermediul jucăriilor noastre. Ele erau grila interpretativă prin care comunicam cu ceilalţi şi înţelegeam realitatea, astfel că alegerea iepuraşului de pluş ca substitut al lui Isus pare plauzibilă şi devine mai puţin iconoclastă pe cît pare la prima vedere. 

Un remix cultural-creştin

O altă pistă ar fi şi mai generoasă. În discuţii de tatonare, Roman îmi spunea că, înainte de ’89, în Basarabia, sărbătorile de Paşti şi de Crăciun deveneau laicizate în special prin accentul pus pe personajele fără legătură directă cu evangheliile: Moş Crăciun devenit Moş Gerilă şi Iepuraşul care face ouă roşii. Comunismul încerca să-i determine pe cetăţeni să evite religiozitatea prin remixarea laică a unor practici ce nu trimiteau direct la dogma creştină. Atunci, ca şi acum şi ca în toate timpurile, oamenii erau mult mai dispuşi să renunţe la zei decît la sărbători. În capitalism, continua Roman, aceleaşi personaje sînt pilonii simbolici ai comerţului de sărbători. Oamenii cumpără cel mai mult în preajma sărbătorilor. Ce s-ar face economia fără Moş Crăciun sau fără iepuraşi şi ouă roşii? 

În urma acestei discuţii am început să fac investigaţii mai detaliate. De unde a venit Iepurele alb cu ouă roşii şi de unde Moş Crăciun? Cum mă aşteptam, avem de-a face cu un remix la scară planetară. Iepurii şi ouăle vopsite sînt simboluri precreştine ale fertilităţii. Ele erau prezente în mai toate festivalurile păgîne care celebrau echinocţiul de primăvară, momentul în care circuitul natural intra pe făgaşul generativ. Din considerente politice, creştinismul timpuriu a preluat aceste practici şi le-a resemnificat tocmai pentru a face convertirea cît mai rapidă cu putinţă. Există de asemenea şi o controversă academică legată de denumirea Paştelui în limbile de filiaţie anglo-saxonă. Astfel, Easter se presupune că este un împrumut lingvistic de la zeiţa anglo-saxonă a fertilităţii pe nume Eostre. Sursa este lucrarea unui călugăr englez de secol VIII – Sfîntul Beda. Jacob Grimm vorbeşte în Mitologia Germană din 1835 şi de zeiţa germană Ostara. Speculaţiile merg chiar mai departe, fiind presupusă o legătură etimologică între Eostre/Ostara şi zeiţa persană Ishtar. Dar Moş Crăciun? Ei bine, în cazul lui jocul resemnificărilor succesive este şi mai uşor de demonstrat. Totul s-a construit în jurul celebrării Sfîntului Nicolae, care a fost cardinal în secolul al III-lea în Myra, localitate din actuala Turcie. Figura lui Moş Crăciun, aşa cum îl ştim, vine pe filieră germanică. El este o remodelare modernă a lui Sinterklaas (de aici Santa Claus în engleză), adică Sfîntul Nicolae aniversat în Olanda ca şi aiurea pe 6 decembrie. În mitologia germanică se vorbeşte de asemenea de zeul Ondin sau Wodan, zeu al războiului şi înţelepciunii, care de solstiţiul de iarnă (Yule) organiza o vînătoare magnifică acompaniat de ceilalţi zei. Copiii obişnuiau să pună ciorapii plini cu paie, morcovi şi zahăr lîngă horn – ca ofrandă pentru calul lui Ondin. Ondin returna gestul înlocuind bunătăţile cu dulciuri şi cadouri. Acest obicei ajunge în America prin coloniile olandeze. Standardizarea personajului se produce în 1823, odată cu poemul lui Clement Clark Moore – „A visit from St. Nicholas“ –, în care morfotipul lui Moş Crăciun e stabilit clar şi toată mitologia legată de reni şi Polul Nord se cristalizează. Prin 1920, în urma unei campanii foarte eficiente la Coca-Cola, imaginea lui Moş Crăciun în costumul roşu îmblănit şi acompaniat de reni ia amploare globală. Încet, încet, Sfîntul Nicolae, aniversat separat în unele părţi ale lumii, devine Moş Crăciun, figură strîns legată de aniversarea creştină a naşterii lui Isus. Şi iată cum se desăvîrşeşte unul dintre cele mai spectaculoase remixuri din istoria culturală a umanităţii. 

Roman Tolici ne propune şi el unul personal. „Evanghelia după Moş Crăciun“ e, de fapt, „Evanghelia după Roman Tolici“ pentru copii mici, adică pentru suflete fără balast raţional inutil. E o reinterpretare care pune probleme, profund blasfemică pentru purişti, nu şi pentru copii, însă care nu te lasă în amorţire ritualică, ci scoate sufletul la suprafaţă. Roman Tolici face ceea ce eu cred că orice artist e dator să facă: să toarcă la mit cu dedicaţie de elf în slujba unui angajator de mare clasă. Din 2006, Roman Tolici a lucrat la încă patru serii artistice: Parc (2005-2007), Action (2006-2011), Nobody (2011) şi Series 10, începută în 2009 şi la care încă lucrează. Le puteţi vedea pe toate aici: www.romantolici.ro

Dan Popescu este curatorul Galeriei H’art. Mai multe la www.hartgallery.ro.