#cîntecdelebădă, după A.P. Cehov; regia: Ferenc Sinkó; dramaturg: Noémi Vajna; scenografia: Car­men­cita Brojboiu; costume: Gyo­pár Bocskai; muzica: Kata Bodoki-Hal­­­men; imagini video: Tihamér Tö­rök; efecte speciale: Levente Borsos. Cu: Sándor Keresztes, Csilla Albert, Enikö Györgyjakab, Kinga Ötvös. Teatrul Maghiar de Stat Cluj. FNT 2015.

Cunoscut pentru Parallel, un performance-hit care a făcut vîlvă din 2013 încoace, pe care l-a gîndit şi regizat împreună cu Leta Popescu, actorul Ferenc Sinkó continuă cu regia şi cu performance-ul şi creează la Teatrul Maghiar din Cluj o variantă de Cîntec de lebădă, mult după Cehov şi mult în afara tiparelor tradiţionale de spectacol. Preferinţa pentru performance – o formă de show care include vizual, dans contemporan, teatru etc., cu simboluri şi mesaje în legătură directă cu realitatea cotidiană – se consolidează la Ferenc Sinkó şi îi justifică nevoia de a regiza prin nevoia de a se exprima în alt mod şi cu alte instrumente decît cele folosite în teatrul oficial. #cîntecdelebădă porneşte de la textul lui Cehov, se îndepărtează de literă, dar rămîne în spiritul acestuia şi se coagulează sub forma unui discurs eterogen despre bătrîneţe. Cu Actorul costumat, pe „scena“ din scenă, performance-ul începe cu sfîrşitul „show-ului“ şi aplauzele pe bandă (fond sonor pentru intrarea în sală a publicului real), apoi demontarea decorului, curăţarea şi închiderea spaţiului. Claustrat în teatru – trimiterea la un mormînt anticipat se face de la sine –, Actorul se confruntă cu proximitatea morţii. Discursul scenic continuă în acest sens, fără textul lui Cehov, dar cu o multitudine de perspective asupra bătrîneţii. Ferenc Sinkó creează o succesiune de tablouri, fiecare cu un limbaj şi instrumente teatrale proprii. Pivotul spectacolului este Actorul (Sándor Keresztes), susţinut de un alter ego (Kinga Ötvös), tînăr şi feminin (sau androgin), care cîntă operă în timp ce corpul său flexibil experimentează mişcări frînte – de invidiat combinaţia între muzica clasică live şi dans contemporan din care rezultă o performanţă rară la noi – şi care devine, la un moment dat, un soi de memorie cu identitate care îi dictează Actorului viziunea asupra propriului trecut. În jurul acestui cuplu-reper gravitează mai multe perspective asupra bătrîneţii: ştiinţifică – „ilustrată“ de dans contemporan, personală şi emoţională – cu personaje aduse din trecut, media – cu exploatarea dramelor în spaţiul public (TV) etc. Csilla Albert şi Enikö Györgyjakab sînt personaje cu identitate fluidă, uneori construite teatral (caractere, fie şi ele schematice), alteori sînt performere care relaţionează cu Actorul, spaţiul şi universul sonor (creat de kata bodoki-halmen). Scenografia suferă un proces de minimalizare, de la încărcătura hiperteatrală a decorului din „show-ul“ din spectacol la spaţiul gol brookian în care performerii devin „purtători“ de decor (pe corpurile lor curg proiecţiile video). Nu numai textul clasic cehovian este deconstruit, ci şi spectacolul şi chiar ideea de teatru ca atare.

Ferenc Sinkó îşi afirmă un limbaj teatral personal, postmodern şi postdramatic (în sensul dat de Hans-Thies Lehmann, de folosire a unor instrumente teatrale eterogene pentru a produce spectatorului perceperea simultană a multiplelor perspective), coerent în formă şi viguros în conţinut, şi se anunţă ca unul dintre regizorii (noi) de urmărit.

FNT 2015 pe scurt

- Compania „Tompa Miklos“ a Teatrului Naţional din Tîrgu Mureş are una dintre cele mai bune trupe din ţară în acest moment. Actorii maghiari de la Mureş au făcut demonstraţie de forţă nu numai în Tihna lui Attila Bartis şi Radu Afrim, ci şi în Karamazovii, regia Istvan Albu, o dramatizare de Richard Crane în care filozofia şi teosofia converg către un conflict etic. Textul cere ca patru actori să joace rolurile fraţilor, al tatălui, al stareţului Zosima, dar şi al Katerinei Ivanovna şi al Gruşenkăi. Piesa devine ofertantă pentru interpreţi, iar regizorul speculează acest lucru, accentuînd ludicul versatil al actorilor mureşeni. Tollas Gábor, Bokor Barna, Galló Ernö şi László Csaba îşi transmit personajele variabile cu lejeritate, păstrîndu-le substanţa, în timp ce fiecare susţine şi cîte un personaj fix.

- UbuZdup şi Apolodor, spectacolele Teatrului Naţional din Cluj, sînt două anti-feerii, prima grotescă, în care anti-libertatea este o formă de putere, a doua comic-ludică, în care se reinventează un timp al copilăriei pentru copiii de toate vîrstele. Ambele spectacole sînt configurate muzical de Ada Milea şi impecabil jucate. Am remarcat-o în mod special pe Sînziana Tarţă, o tînără actriţă extrem de expresivă, cameleonică şi cu excelente aptitudini muzicale.

Opera cerşetorilor, de John Gay (1728), este o satiră socială care arată exploatarea marginalilor – prostituate, cerşetori, infractori mărunţi – într-un sistem corupt în care sînt conectaţi politicienii, bogaţii, reţelele mafiote. Varianta scrisă de Bertolt Brecht două sute de ani mai tîrziu, Opera de trei parale, a făcut istorie. Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ a venit în FNT cu Opera cerşetorilor în regia sîrbului Kokan Mladenovici, cu muzică originală compusă de Irena Popovici. Regizorul a înşurubat textul în contemporaneitate, aducînd în discuţie statutul artiştilor, a căror situa­ţie socială este precară. Rateurile capitalismului şi ale valorilor morale duc la eşecul lumii contemporane, agonia unor clase sociale, victoria corupţiei şi a infracţiunilor, la amplificarea sărăciei şi, prin urmare, la creşterea masei de manevră pentru politicieni. Muzical, spectacolul este încîntător, dacă se poate spune asta despre cîntece care vorbesc despre putregaiul societăţii contemporane. Swing, tango, rock şi actorii maghiari de la Timişoara produc un cocktail muzical acid. Opera cerşetorilor (a cărei variantă timişoreană s-ar putea numi Opera actorilor) s-a jucat la Bucureşti în timp ce în ţară izbucniseră mai multe scandaluri în care se reclama abuzul politic asupra teatrelor. O (stranie) coincidenţă.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă, A. Marineci