Teatrul comunităţii

O puştoaică devine conştientă de apartenenţa ei la etnia romă. Cîteva femei încearcă să oprească dispariţia Centrului cultural din cartierul lor. O doamnă în vîrstă vorbeşte despre iubirea tîrzie a tatălui ei imediat după Al Doilea Război Mondial. O unguroaică din Tîrgu-Mureş îşi sărbătoreşte ziua de naştere cu prieteni din Budapesta şi se trezeşte cu musafiri români la uşă. Dorin Tudoran este interogat de Securitate. Pentru soţia unui miner din Valea Jiului, utopia este că ar putea să se mute la Deva. O fetiţă este bătută de colegii de clasă pentru că aşa a făcut şi „doamna“. O femeie vrea să recupereze casa în care a copilărit, confiscată de stat. Un bătrîn încearcă să îşi salveze locuinţa care a fost retrocedată. Un tînăr cu deficienţe de auz îşi doreşte să devină dansator.

Aparent, personajele nu au nici o legătură unele cu altele. În esenţă, aşa şi este. Ceea ce le face să aparţină aceluiaşi grup este calitatea de exponent al unei inflamaţii sociale. Un simptom de boală civică. Nu sînt poveştile unor oameni, ci ale unor comunităţi. Minerii, bătrînii, surzii, romii, locuitorii din cartierul Rahova (Bucureşti), oraşele multietnice, chiriaşii şi proprietarii caselor naţionalizate. Sînt şi simptome ale unor probleme la nivel naţional, precum sistemul de învăţămînt sau lustraţia. De cîţiva ani, mai mulţi artişti tineri deschid ochii din ce în ce mai mari spre realitatea socială şi îi identifică hibele. Apropierea de zona socială, iniţial timidă, a devenit una dintre direcţiile clare ale teatrului românesc contemporan. Asta în ciuda faptului că UNITER-ul continuă să o ignore, păstrînd premiile de specialitate în aria sigură a teatrului „oficial“. Teatrul comunităţii se dezvoltă, de regulă, în spaţii independente, cu finanţări de la AFCN sau sponsori (puţini), cu artişti tineri, în estetici austere care seamănă cu documentarul. Există diverse formule de spectacol, teatru-document sau intervenţie culturală.

În Moses Stories şi Vîrsta obiectelor, grupul tangaProject – Mihaela Michailov, Katia Pascariu, Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, David Schwartz – a ales un format explicit de teatru-document. Rezidenţii Căminului de bătrîni „Moses Rosen“ şi-au scris poveştile personale în urma unui atelier de dramaturgie. Textele au fost citite de autori, aşezaţi pe scaune, fără vreun artificiu dramatic. Lipsa de teatralitate a permis însă explozia emoţională în varianta cea mai sinceră. Poveştile unor oameni care au traversat anii de cumpănă ai istoriei recente – Al Doilea Război Mondial, comunismul şi democraţia originală – se constituie într-o confesiune cutremurătoare. Unii se vindecă vorbind, alţii – ascultînd. Dincolo de emoţie, se recuperează astfel istoria vie, povestită direct de martori.

Tot o formulă de personaj care joacă în propria poveste abordează şi Bogdan Georgescu în Fără sprijin, un spectacol-mărturie despre dispariţia sediului laBomba – Centrul Comunitar pentru Educaţie şi Artă Activă din cartierul bucureştean Rahova. Trei dintre personaje au fost mutate din viaţă pe scenă, unde joacă într-un scenariu care recreează realitatea. Există deci o teatralitate care funcţionează în relaţie cu un document video ce redă momentul evacuării sediului laBomba. Teatrul intermediază realitatea fără a o ficţionaliza.

O altă formă de teatru al comunităţii presupune documentarea de tip investigaţie jurnalistică (interviuri, cercetare) din care se creează apoi un scenariu, mai mult sau mai puţin teatral. În subPămînt, viaţa minerilor din Valea Jiului a constituit subiect de „observaţie cotidiană şi analiză critică“ pentru regizorul David Schwartz, dramaturgul Mihaela Michailov şi fotograful Vlad Petri. Spectacolul rezultat se construieşte din monoloagele unor personaje reale (unele rezultă din mai multe persoane) ale căror poveşti sînt dramatizate fără a fi alterate. Personajele sînt puse într-o scenografie creată ad-hoc din elemente de recuzită (o tablă pe care este scris numele şi un detaliu de spaţiu) şi sunete brute rezultate din lovirea obiectelor din scenă (un mod de a face muzică pe care regizorul David Schwartz l-a folosit şi în spectacolul său de debut România, te pup! pe textul lui Bogdan Georgescu). Rezultă un show care conţine o teatralitate ţinută în lesă, ca şi cum teatrul ar fi permanent tras de urechi de realitatea de la care a pornit. Aproximativ aceeaşi formulă apare şi în Declar pe propria răspundere, unde actriţa Alina Şerban este şi autoarea textului (un jurnal personal). Personajul real se joacă pe sine, folosind însă mijloace de expresie teatrală. Regizoarea Gianina Cărbunariu merge mai departe cu teatralizarea realităţii şi ficţionalizează documentarea unui subiect într-un scenariu. În 20/20, personajele sînt tipologii extrase din interviurile realizate cu martorii conflictului româno-maghiar de la Tîrgu-Mureş (martie 1990). Scheletul personajelor este documentat, dar carnea lor este ficţiune. X kilometri din Y milimetri oferă variante de evoluţie a personajelor plecînd de la un „scenariu“ adevărat: stenograma interogării scriitorului Dorin Tudoran în ziua de 25 martie 1985. Textul oferă multiple interpretări, dar fiecare variantă ficţionalizează realitatea. Concluzia este că nu poţi reconstrui istoria ca pe un adevăr absolut, ci ca pe o multitudine de adevăruri individuale. Cele două spectacole rezultă din investigarea realităţii şi servesc ca pretext pentru discuţii cu publicul, dar se susţin şi ca show-uri independente de partea documentară.

Deşi se porneşte de la documentare – situaţia caselor naţionalizate –, în Faceţi loc! se discută dependenţa, în primul rînd psihică, a omului de obiecte, în special de casă. Problema chiriaşilor şi a proprietarilor rămîne în plan secund, accentul se mută pe obişnuinţa de a ne defini ca personalitate prin ceea ce posedăm. În Copii răi sau Zero decibeli, punctul de plecare este o problemă a societăţii – degradarea sistemului de educaţie sau marginalizarea persoanelor cu deficienţe de auz –, dar textele sînt integral ficţiune. Nu mai e vorba de teatru-document, ci de scenarii pe teme sociale.

„Mantaua“ din care a apărut acest teatru interogativ este un spectacol care nu viza direct zona socială. Stop the tempo! al Gianinei Cărbunariu de la Teatrul Luni de la Green Hours (2003) a fost un show inovator la vremea lui, inclusiv estetic (scenografia era formată din trei lanterne care constituiau singura sursă de lumină). Tema – tineri care taie curentul în cluburi, decuplînd oamenii de la o realitate artificială – aducea a un Chuck Palahniuk mai blînd (Fight Club), deşi nu pe deplin paşnic. Stop the tempo! a fost o ars dramatica ce a anunţat noua dramaturgie.

Oana Stoica este critic de teatru.