Redescoperit în ultima vreme în România, teatrul pentru adolescenţi se rezumă deocamdată la cîteva spectacole, variate ca valoare şi abordare, situate între tematicile social-psihologice şi cele „teribiliste“, asociate mai degrabă divertismentului. Dacă spectacolele sînt puţine, textele scrise special pentru această categorie de vîrstă sînt şi mai puţine. Elise Wilk şi Maria Manolescu s-au impus cu două piese, Pisica verde şi With a little help from my friends, ambele montate de mai multe ori. De cîţiva ani, dramaturgul Mihaela Michailov creează împreună cu regizorul Radu Apostol spectacole pentru publicul tînăr, iar textele ei, scrise special pentru aceste show-uri, se includ în domeniul teatrului educativ. Copii răi, Amintiri din epoca de şcoală, Familia Offline sînt piese generate de realitatea în care trăieşte adolescentul român (violenţa în şcoală, relaţia cu profesorii şi tiparele de învăţămînt, copiii „orfani“ cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate). Deşi interesul pentru publicul tînăr creşte, tematicile spectacolelor şi abordările lor rămîn confuze.

Ciprian Marinescu lucrează de ceva vreme la Berlin, în instituţia de vîrf a experimentului şi avangardei performative din Germania care este HAU Hebbel am Ufer. Dincolo de asta, el este un traducător constant al dramaturgiei contemporane germane în limba română şi invers. Una dintre lucrările sale, susţinută de Institutul Goethe, a vizat traducerea a trei piese cu şi despre adolescenţi, montate în Germania şi prezentate în spectacole-lectură la Centrul Replika din Bucureşti (proiectul În mintea copiilor). Cele trei texte – Hikikomori de Holger Schober, Trucul lui Patrick de Kristo Šagor, Peştii dorm? de Jens Raschke – investighează, din perspectiva copilului, cîteva probleme esenţiale cu care se confruntă acesta. Interesantă este tocmai această perspectivă din interior a unui proces de înţelegere a situaţiilor dificile, modul în care copilul se apropie, reacţionează şi, în final, relaţionează cu ele. Nu sînt poveşti cu final fericit, nici farse amuzante sau amoruri adolescentine. Sînt subiecte grave, întunecate, care nu se pot uita şi nu se pot ignora şi care modifică substanţial mentalul unui copil.

Hikikomori de Holger Schober se focusează pe un fenomen întîlnit în special în lumea japoneză: recluziunea voluntară a tinerilor care renunţă la viaţa socială. Este vorba despre pustnici moderni ce trăiesc exclusiv în casă o perioadă mai lungă de șase luni. Unii dintre ei se închid în propria locuinţă pentru ani sau zeci de ani. Fenomenul este în creştere: în 2010 erau 700.000 de hikikomori, iar estimările recente arată că cifra ar putea atinge  în curînd 1,55 milioane de persoane. Piesa lui Holger Schober chestionează motivaţiile unei asemenea acţiuni, modul în care mediul – familia, prietenii, societatea, educaţia – favorizează izolarea, dar şi cel în care un hikikomori afectează familia (ajută chiar la dezagregarea acesteia). Holger Schober descrie mai multe „realităţi“ pe care un hikikomori le accesează – pustnicia permite evadări imaginare –, dar trimite şi la felurite tipuri de recluziune. Deşi localizat în Japonia, fenomenul este înregistrat mai rar şi în alte zone, în Europa şi SUA, cu diferite grade de izolare. O formă de însingurare cu afectare socială se regăseşte pe scară largă la tinerele generaţii, mai conectate la tehnologie decît la viaţa reală. Relaţiile virtuale devin tot mai prezente şi înlocuiesc contactul direct, astfel încît perspectiva unor generaţii întregi de hikikomori pare cît se poate de reală şi de ameninţătoare.

Celelalte două texte abordează două subiecte înrudite: confruntarea tinerilor cu handicapul şi moartea celorlalţi. În Trucul lui Patrick de Kristo Šagor, un puşti de 11 ani află din întîmplare că va avea un frate. Nu e de ajuns surpriza intruziunii unui alt copil în universul său, căci apare şi detaliul unui handicap – încă necunoscut – pe care acesta îl va avea. Prin urmare, Patrick se pregăteşte pentru confruntarea cu o situaţie necunoscută pe care nimeni nu i-o explică. Copilul va întreprinde singur cercetări legate de posibile infirmităţi, va prospecta mentalul colectiv faţă de persoanele cu afecţiuni permanente, va încerca să înveţe cum să îl ajute pe viitorul său frate. Pentru asta, el îi consultă pe cei care fac parte, mai mult sau mai puţin, din universul său şi face trecerea de la o situaţie care îl deranjează direct la una în care devine sprijin, ocrotitor şi ghid al fratelui său. Practic, copilul se repoziţionează în noua configuraţie familială şi îşi alocă singur noi responsabilităţi. Textul are două personaje, Patrick şi fratele său, încă nenăscut, care joacă, la rîndul lor, toate celelalte personaje. Ca scriitură şi concept, piesa aminteşte de textele pentru copii ale lui Joël Pommerat.

Peştii dorm? de Jens Raschke investighează întîlnirea lui Jette (10 ani) cu boala şi moartea fratelui său mai mic, Emil. Jette are nevoie de timp ca să înţeleagă şi să accepte dispariţia fratelui său şi, mai mult decît atît, să-şi regleze propria poziţie faţă de moartea acestuia. Textul este un monolog pe care fata i-l spune lui Emil la mormînt, retrăind întîmplările de dinaintea dispariţiei acestuia, aşa cum le-a perceput ea. Jette imaginează astfel un univers cu propriile sale reguli, însă nu unul magic, cu inocente explicaţii edulcorate, ci unul conectat la cotidian, la duritatea lui, care este, de fapt, o formă de adaptare la realitate. Este modul ei personal de a face faţă durerii.

Ceea ce au în comun textele germane traduse de Ciprian Marinescu este intruziunea în acest demers personal al adolescenţilor de a se adapta unor situaţii exterioare dure. Scriitura reduce drastic personajele – unul, maximum două –, dar le permite să întruchipeze alte personaje (reprezentate pur subiectiv). Planurile realităţii sînt multiple, viziunile sînt personale şi vorbesc despre un efort individual al tinerilor de a face faţă traumelor. În toate cazurile este vorba de o maturizare galopantă care îi afectează major. Cu toată poezia lor, textele germane nu sînt confortabile, nici pentru copii, nici pentru maturi. Dar nici viaţa nu este.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: S. Bochum, V. Beushausen