„Fostul“ a făcut multe nefăcute, inclusiv prime grase date la înfrîngeri, şi nu s-a învrednicit să repună pe picioare un sport bolnav rău, trăind în inerţia şi visarea zemoşilor ani ’90. „Actualul“ a promis marea cu sarea, l-a luat grupa pe dinainte în cîteva rînduri, s-a certat cu oameni care înseamnă ceva în istoria datului în minge, a iniţiat nişte proiecte interesante şi s-a înconjurat de o gardă mixtă.
Pa, ba, la revedere, dar rămîn cu voi... Deja povestea e prea frumoasă, a-i cunoaşte finalul înseamnă a o dezvrăji. Faptul că naţionala unei ţări care i-a dat pe Hagi, Belodedici sau Gică Popescu a ajuns să fie un fel de liftier pentru vreun şeic pe care cearşaful stă evazat de la preaplinul stomacal e în sine excepţional.
"Prietena Serenei susţine că joacă de plăcere, că n-o interesează să acumuleze averi. Probabil pentru că e daneză, atunci e din oficiu fericită, după cum spun cercetătorii. A cîştigat în carieră 24 de milioane de dolari. Pe bune, pentru un om obişnuit care vrea să trăiască decent şi să se răsfeţe din cînd în cînd, e arhisuficient."
"Steaua are noroc, da. Dar Astra n-a avut ghinion. Steaua şi-a acumulat harnic norocul, iar cînd i-a venit pe gratis, a ştiut să nu-i dea un bocanc în fund. Steaua e România, asta gîndesc destui exaltaţi. Dar nu greşesc prea mult, atît timp cît ea a ştiut să nu piardă ADN-ul lui ’86."
"Gimnastica e ca o minunată casă veche, boierească, admirată de toţi şi nerestaurată de nimeni. A trebuit să vină cu banii o importantă companie privată – cu mari datorii morale la stat, e drept – ca să fie lansată o adevărată campanie de strîns talente. Dar acest sport, ca şi sportul în totul lui, e incapabil să se reformeze."
După al şaselea gol, Keşeru a zîmbit uşor jenat şi, gestic, a vrut parcă să spună că „e neverosimil, prea mult“. În exprimare, inclusiv cea a limbajului trupului, atacantul Stelei e un tip cu bun-simţ, un atribut care lipeseşte, în bună măsură, meseriei sale.
Sîntem buni pînă cînd încep lucrurile serioase. Pînă cînd începe să se ocupe serios statul. Handbalul de fete mici e ca o întreprindere privată, ferită de ochii lumii. Cînd ia cîte un titlu, ca acum sau acum 15 ani, sărim cu toţii în sus, apar flori, covoare roşii, prezentatoare machiate care rostesc ştiri emfatice.
Ştiu de ce îmi place mie. Pentru că îmi spune poveşti. Pentru că e vorba despre oameni plecaţi într-un soi de excursie magică. Pentru că e despre încercări prin care au trecut şi eroii din cărţile de istorie romanţată pe care le citeam în copilărie, sub vreun copac sau lîngă un rîu.
"E o întrecere culturală, morală, motivaţională, industrială, socială. Fotbalul e la nivelul extracţiei de minereuri, al agriculturii, al industriei uşoare, al IT-ului ori al construcţiei de maşini. E o decoraţie în pieptul unui popor. Unii arată chiar a generali sovietici. De aceea cîştigătoarea se alege mereu dintr-un club restrîns."
"Să nu ne pierdem cu firea! Chestia asta cu scăpatul de fotbal e ca în politică: îi dăm jos pe unii ca să punem în loc... ce? Dar, ca şi în politică, nu vom scăpa uşor. O dată că Steaua nu se destramă. S-ar putea să-i meargă mai rău o vreme, dar e încă o bună vacă de muls, pentru a fi trimisă la abator."
"Au înnebunit cei care aşteptau o finală Real – Barcelona. Dumnezeule, cum o mai aşteptau! Doi ani la rînd, cele două au ajuns în semifinalele Champions League şi promoterii aveau deja pregătit scris cu foc pe cer. Coroana contra republicanilor."
"Prodan era simpatic, pînă cînd s-a enervat. Gică era pîinea lui Dumnezeu, pînă cînd s-a enervat. Hagi e mai mult decît enervat, e furios, e negru de supărare. Muşcă din toţi ca o fiinţă rănită, ca un indian căruia i-a fost ucis fratele de sînge. Gică îl jeleşte pe Gică – celălalt. Noi îi jelim pe amîndoi, pentru că ei ne reprezintă."
Fotbalul, vorba aceea veche, e condamnat la victorie. Nu poate decît să bată. Cioc, cioc, de partea interioară a ecranului, în partea exterioară a cristalinului. Primiţi cu întîmplarea? Primim. Oricum, ce-am putea face? Trăim atîtea întîmplări, Dumnezeule! E o cascadă de întîmplări în fotbal.
"Nu ştiu, n-am prea urmărit. Îmi pare rău. De cîte ori zapam, mi se părea că mă schizofrenizez între cocktail-urile Molotov de la Kiev şi lacrimile emise parcă de o pompiţă cu acţionare manuală, ale patinatoarelor. A fost cea mai cinică ediţie, artificială şi obositoare"
„Cele mai înalte felicitări dlui Hitler, în care recunosc unul dintre cele mai mari spirite constructive, pentru a fi servit magnific, fără a-l desfigura, idealul olimpic.“ Vorbele aparţin nu baronului Münchausen, ci baronului De Coubertin, după Jocurile din ’36.
Fără. Unii exultă. N-au de ce. N-a fost dat jos vreun preşedinte de ţară sau şef de ANAF. Nu nervii sau lehamitea consumatorilor de fotbal l-au doborît. Nu vreun dosar ori vreo luptă de drept sau de idei l-a pus pe făraş. Nu.
Selecţionerul, ca şi mai-marii ţării, ne reprezintă la fix, e ca noi, aşa cum nu vrem să ştim că sîntem. Nu ne place de el, cum nu ne place de noi, dar n-avem ce face, trebuie să mergem mai departe în formula asta, a minimului şi scrîşnitului succes.
La nimic, dacă e să ne uităm peste umăr, îndărăt. Evident, intenţia e minunată. Realizarea riscă să fie conform tradiţiei. Încă de cînd făceam eu şcoala, vremea Nadiei, apoi a lui Vasile Stîngă şi Hagi, educaţia fizică – sportul, cum îi ziceam – era văzută ca o materie auxiliară, un moft barbar.
"Să nu-i credem pe nemţii noştri mai şmecheri decît cei originali. Şi-apoi, cu doar o comunitate sau două germanofile, mişcîndu-se natural printre manele, e greu să ai spor. E varianta Ahile pe invers (în sensul călcîiului). Sîntem buni, cu condiţia ca toate astrele să se alinieze fix cînd ridicăm noi ochii spre cer."
"Îmi rămîne în minte ceva despre cine era Costică Ştefănescu. Pentru că nu putea fi oricine. Mă refer la meciurile din curtea şcolii, sau din „vale“, maidanul prăfuit de lîngă baltă, Balta Albă.Costică Ştefănescu trebuia să fie un tip înalt, cu „statură“, cu voce autoritară, cu şuturi în fund cui nu făcea ce trebuie."
"Fanii iubesc fantome. Care se întrupează din cînd în cînd, dar n-au corporalitate permanentă nici măcar cînd e vorba de echipe istorice. Unii au noroc. Situaţia Timişoarei e exemplul cel mai bun: există formaţia din Liga a 5-a, susţinută de bărbaţi, femei copii, bunici pe biciclete, un pluton care se deplasează prin satele de vest, la meciurile în deplasare, colorînd cîmpia în violet, în lipsa lavandei"
"Pentru că: dacă facem sport, cine se mai uită la televizor? Ei? Uite, asta înseamnă să întrebăm înainte să ne gîndim bine, temeinic şi apocaliptic la consecinţe. Apoi: sportul e văzut de mulţi ca un serviciu de la care orice om e îndreptăţit să-şi ia vacanţă."
"Acum, depinde la jumătatea a ce din ciclism. La dopaj, nu îi sîntem nici la degetul mic, dintr-un motiv destul de simplu: ca să existe dopaj, trebuie să apară ceva speranţe de performanţă la orizont. Nu e cazul. La jumătatea drumului, da, am putea fi."
"Brazilia e România, care e Argentina, care e Rusia. Acestea sînt ţări alcătuite din zei şi muritori. Zeii sînt politicienii, fotbaliştii, bogaţii, artiştii. Muritorii sînt toţi ceilalţi, plus ziariştii, cei mai muritori dintre toţi. Acestea sînt ţări feudale, cu două caste – proştii şi deştepţii."
"Păi, cine a zis că rămîne? Dan Petrescu e cel mai haios cînd zice că are un contract de respectat, dar nu uită să aducă aminte că nu şi-a dus pînă la capăt, practic, nici o înţelegere. Reghecampf, dacă rămîne, o face măcar ca să apuce ziua în care majoritatea celor care apar la TV îi vor rosti corect numele."
Pentru că pot. Nici de tristeţe, nici de bucurie. De cilindree. Sînt cîţiva care au o capacitate excepţională în decilitri şi banii necesari pentru a-şi face plinul oricînd vor. E o chestiune de libertate absolută, care, incidental, se mai intersectează cu pretenţia absurdă a unei uşi de bloc de a exista.
"Sportul din prezent mai seamănă cu cel de la înfiinţare în proporţia în care agricultura de tip Monsanto ar mai avea ceva de-a face cu cea sumeriană. Cînd sportivul devine un soi de cosmonaut, supus testelor de tip cobai şi aruncat în condiţii extreme, există riscuri."
"Ne e frică să intrăm în bîrlogul ursului. Şi cîteodată chiar trebuie să o faci. În meciul care ne-a zdruncinat, observaţi că între cele mai lucide au fost Barbosa şi Navarro. De unde sînt ele? Nu contează. Nu provin din marele experiment de după 1945."
Dorinţa de a învăţa. De a veni la zi cu fotbalul. Capacitatea de a depăşi ideile fixe, de a trece de la senzaţii, premoniţii sau superstiţii la buna şi vechea metodă de a aduna unu şi cu unu. Îi lipseşte ştiinţa şi voinţa de a profita de ştiinţa altora. Există o singură echipă care face asta, şi se vede.
"De la gladiatori, primii „sportivi“ profesionişti – care chiar îşi dădeau viaţa pe teren –, am păstrat ideea fixă că oricine „se produce“ în arenă trebuie să fie îngrijit. Treaba e logică, nu poţi avea spectacol cu nişte zdrenţărosi anemici."
La ce ar folosi mai multe ore de sport în şcoli? La nimic, dacă rămînem la simplul enunţ. Avem boala de a face legi fără a le aplica. Ore de sport există şi acum, dar dacă doamna învăţătoare le elimină pentru un pic mai multă matematică, ori dacă profesorul de sport e fără chef
"Ne trebuie să ştim ce va urma după această Olimpiadă în curtea din spatele casei. Pentru că percepţia de entuziasm artificial al acestui festival (interesantă disticţia faţa de titulara de „competiţie“) ar trebui anulată prin găzduirea altor evenimente care să conteze cu adevărat."
"Atît timp cît oamenii se consideră nevinovaţi, afacerile vor continua. Nu aceleaşi, dar de aceeaşi natură. Legea în România e temeinic strivită între cei care o contestă şi cei care o aplică. Nu există momentul în care vreuna dintre părţi să se recunoască învinsă, aşa ceva ţine de o sportivitate neinventată."
"Fotbalul e o ţară aparte, o ţară imaginară în care Hagi poate fi în acelaşi timp rege şi preşedinte. O ţară care poate să bată Germania şi Anglia, pe Ajax şi pe Inter, proclamîndu-se ceea ce nu e. Şi, culmea, cei bătuţi s-ar putea să creadă această fantasmagorie. Aşa că e exact pe dos: fotbalul nu este despre nivelul de trai, ci despre nivelul de trăire."
Dar de unde ar reieşi că a rămas întreg? De la Rushdie la Messi Mouse nimeni nu scapă alienării zidului de „gorile“ care îi înconjoară celebritatea, fie ea ameninţată de un ayatollah sau de o domnişoară cu o foaie de hîrtie şi un pix în mînă.
Săritura în picioare a Sandrei după cea în fund a Kylei Maroney şi apoi aterizarea frîntă a Izbaşei la sol, fără să ştie că orice îşi leagă destinul de piesa Shine On You Crazy Diamonds n-are cum să se sfîrşească bine. Respiraţia egală a lui Alin chiar şi atunci cînd a ajuns pe Moldoveanu.
Cartoforilor şi şpriţarilor din fotbalul românesc, regele proletar le-a dat cu sec. Cum să salvezi fotbalul românesc după model occidental, în cîteva puncte simple şi o rigoare financiară care a lăsat o linişte de gheaţă. Nu s-a mai auzit un diftong de cînd Hagi a trîntit cu zgomot pe masa Ligii reforma structurală a unui bazar dunărean.
Dacă Iaşi, echipa de la retrogradare, îşi poate plăti jucătorii la zi în timp ce Rapid intră în insolvenţă înseamnă că e vorba doar de bad business. E caz de cai verzi pe pereţi. Şi-apoi dacă Lehman Brothers a dat faliment, ce-i de mirare că nişte milionari făcuţi la apelul cadrelor o dau cu oiştea-n gard?
Ca o taină mare. Care şmecherie, şi la voi să fie. Dacă aflaţi care e şmecheria. Dacă nu, enjoy de rîde. Steaua e un fel de Eddy Merckx, ultimul „canibal“ scăpat de inchiziţia dopajului. Steaua, în acest an, e de pe altă lume, o încrucişare improbabilă dintre un Alien şi un Predator.
Cum ar fi ca victoria să nu mai reprezinte unicul mobil al performanţei? Cum ar fi să fie recompensat şi gestul, nu doar finalitatea? Drumul, nu doar finişul? De multe ori, atmosfera din anumite sporturi nu diferă prea mult de cea a gang-urilor de cartier, care preţuiesc şmecheria, imoralitatea şi supremaţia animalică.
Am coşmarul că ne-am fi bucurat ca proştii fix înainte să ne spînzure ăia de tabelă. Cum s-a întîmplat cu ungurii, care au deschis scorul pe care l-au închis cu patru lacăte olandezii. Las’ că-i mai bine aşa. Mai bine să credem că sîntem furaţi de arbitru decît de propriile iluzii.
- Ce e de înţeles din încăierarea generală a foştilor boxeri în jurul Federaţiei Române de Box (recent dezafiliată pe plan internaţional)?
- Nu ştiu. Pe bune, habar n-am.
Nici vorbă de Cupa Davis, ci Decoşmar. Sîntem unde sîntem. Adică în Zona Euro-Africană, o minunată caracterizare nu numai a tenisului, ci a întregii noastre dragi patrii. Au fost cîteva tresăriri cinice, niscaiva vorbe la mişto în fata plasmelor, cînd sufla din greu un Crivoi asupra fileului de la Cluj. Acreală.
Ascultaţi cu atenţie un jucător cu mingea la picior şi veţi înţelege cît deşert e în jurul lui. De aceea fotbalistul e cel „dizabilitat“ în comparaţie cu un campion paralimpic. Lui îi e, cît poate părea de aberant, mai greu. Nu rîdeţi de el. Încercaţi să-l înţelegeţi. E o lume pentru toţi.
Pentru noi, balonul e oval. Nici o legătură cu rugby-ul. Ideea e că nu ştim niciodată încotro sare, e un mister. O ecuaţie complexă care ţine de gazoanele denivelate şi de la picioarele ieftine. Habar n-avem în freza cui sare. Mister.
Sportul, ce enigmă! Plictisitor dacă nu e la televizor. Două săptămîni a fost. Şi ne-am regalat. Între emisiuni patriotarde, lacrimări crocodilice, emoţii veritabile iscate din neant şi întoarse acolo, miniscandaluri, oftaturi şi „ce-ai păţit, n-ai mai avut forţă, sau ce?“, sportul stă aiurea.
Şefii fotbalului sînt probabil în cea mai proastă situaţie de cînd se ştiu pe scaunele care au capătăt forma lor: sînt cercetaţi de un stat cu o foame de leu şi s-au pus rău cu primarul Craiovei, care a priceput bine cîtă publicitate gratuită îţi oferă grija pentru cei „năpăstuiţi“.
Pentru că nu fac sport. Pentru că au chiulit nu numai din Parlament, ci şi din săli. Şi, totuşi, aiuritorul meci politic de peste capul românilor seamănă cu o finală recentă. E un fel de Spania-Italia 4-0. Cum ar zice tribuna, i-au scos din stadion. În şuturi. În acest punct, cultura antisportivă a supraponderalilor din bolgiile cu candelabre se desparte de adevărata arenă.
Ce concluzii s-ar putea trage aproape de încheierea Euro 2012? "Ai senzaţia că o asemenea competiţie e ca un bir în plus, pe capul unor pălmaşi care frămîntă pămîntul tot anul, sau ca o chemare la oaste după ce ai strîns recolta şi eşti lat. Ai vrea să te bucuri de soţie, de amantă, de copii sau de Ferrari. Dar nu. Trebuie să-ţi aperi patria."
Aş putea răspunde la întrebarea asta dacă îmi spuneţi cine l-a împuşcat pe Kennedy. Simplu, nu? Sînt lucruri despre care nu vom şti niciodată nimic. Şi chiar atunci cînd vom şti, e ca în bancul cu soţul căruia nevasta îi zice, cînd o prinde cu altul în pat, „mă crezi pe mine sau crezi ceea ce vezi?“.
