Dacă va alege să investească preponderent în disciplinele cu tradiţie naţională şi/sau popularitate globală în detrimentul împrăştierii puţinului pe zeci de sporturi, atunci se vor găsi bani buni pentru performanţe. Pînă atunci, pentru handbal, veşnicul copil rătăcitor, se va tot tăia viţelul cel gras.
România e, istoric, între marile naţiuni ale handbalului de fete, deci aurul, care ne scapă de 53 de ani, e deja o obligaţie. Părerea de rău? E bună doar dacă e topită într-un manual al refuzului de a mai trăi un astfel de sentiment.
Ştiţi cum e numită Naţionala României în presa franco-helvetă? Blocul (de beton), Seiful, Marele Zid. Cică mai nou defensiva tricoloră se vede şi de pe Lună. Sfînta tactică a ariciului, de fabricaţie nea Puiu, dar avînd o fundaţie istorică. Nu învăţam oare la şcoală pe vremuri că noi n-am atacat pe nimeni, niciodată?
Ce e indubitabil e că Mourinho n-a fost niciodată vreun simpatic şi tăvăleala pe care o primeşte acum în Premier League e revigorantă pentru mulţi. De ce echipa Specialului e într-un asemenea hal încît pînă şi Bournemouth i-a lăsat un gust amar în gură? Poate pentru că Mourinho a uitat să se mai reinventeze.
Federer a stabilit un standard. În absenţa lui, tenisul ar risca să fie un război. Roger, în schimb, pluteşte, merge pe ape, e una dintre podoabele dăruite acestei lumi. Nu se smiorcăie, deşi incidental mai varsă cîte o lacrimă, nu se străduieşte nici să fie prea haios.
Ruşii ştiu exact ce fac, chiar şi acum, după ce au fost excluşi provizoriu din atletismul mondial pentru ceea ce s-ar numi „dopaj de stat“. Deci ştiu ce fac şi fac ce ştiu. Fac politică prin sport, aşa cum o fac peste tot prin lume, cu arma în mînă, fără nici un respect faţă de reguli.
Cîteodată am senzaţia că sîntem o ţară de Muppets privind de la balcon spectacolul acestei domnişoare şi comentînd sarcastic la fiecare zbîrcă. Şi altădată că sîntem o ţară de orfani care îşi găsesc tatăl şi mama în victoriile Simonei pe care le venerăm.
E un accident, ca tot ce ni se întîmplă. Un accident desfăşurat în super slow motion, cadru cu cadru, într-o curgere dureros de grea, cu un final pe care nu îl vedem, dar îl ştim. Gimnastica necalificată la JO de la Rio (e ca şi cum americani ar fi pierdut războiul din Irak) e exemplul cel mai bun al disoluţiei sportului în România.
Din ciclul strigării „Să vină banii, să vină banii, să vină banii la băăieeţi!“, copiii Astrei, aproape neînvinşi şi tehnic nemîncaţi, au zis să mai confirme un proverb. Ăla cu hazul de necaz.
De la Halep cerem totul pentru că ne-a ridicat la un colţ cortina în spatele căreia stă Paradisul. De la Samara nu vrem nimic pentru că nu ştim ce să vrem. De fiecare dată, performanţele disciplinelor de provincie ale imperiului sportului ne iau prin surprindere precum ninsoarea, iarna, pe edili. Parcă ne jenează un strop.
Îmi aduc aminte de o vizită cu Oprescu şi Mircea Sandu prin stadionul în construcţie. Ziceai că fac o a doua piramidă a lui Keops. Şi chiar făceau, în termeni de costuri şi de suflete îngropate la rădăcină.
Oamenii se ocupă temeinic să-şi sape gropile de îndată ce scot capul din pămînt. La noi s-a inventat decesul înainte de naştere, căderea înainte de înălţare. Rînd pe rînd, Vaslui, Timişoara, Pandurii, ASA sau Astra au căpătat numele de banc Avîntul Prăbuşirea.
Halep e un fenomen, o excepţie, iar asta e, indiferent de politeţuri, prin chiar definiţie nereprezentativ. Odată trecut momentul victoriei sau înfrîngerii într-un meci sau altul, aş zice că n-ar trebui nici să ne bucurăm, nici să ne supărăm. Simona e un şantier, cîteodată în stil Dubai, alteori cu accente de meşter Manole.
Steaua a ajuns o glumă. Echipa e deţinută de un tip care spune că o vinde primului venit, iar marca e a unui club ministerial care ne dă de înţeles acum că l-a păcălit calificat pe cel dintîi, care s-a angajat să bage banii pe care ministerul nu-i mai avea.
În tot atîta măsură în care Azerbaidjanul cu Jocurile lor Eurolimpice, Georgia şi a sa Supercupă Barca-Atleti sau China, care a găzduit Supercupa Italiei pe un soi de orezărie, vor fi şi ele cuprinse în spaţiul de liberă circulaţie continental. Dar Schengen e oricum depăşit şi înlocuit cu drumul Alepului parcurs în sens invers.
Andrei Roşu povestea la un TEDx despre momentul declicului, atunci cînd, ajuns seara de la muncă, cu o bere lîngă el şi, butonînd la TV, şi-a văzut băiatul de cîţiva ani imitîndu-i gestul schimbării canalelor. De atunci a făcut înconjurul lumii alergînd, înotînd şi pedalînd.
Întotdeauna apropierile ne complexează. Situaţiile Stelei şi Astrei sînt tare diferite. Campioana a dat de un adversar care îşi fardează slăbiciunile cu o puternică doză de motivaţie cîteodată fanfaronă, dar acţionînd mai mereu inhibitor asupra latinităţii dunărene.
Platini nu e vreun cavaler şi nici nu vine pe vreun cal alb. Un contracandidat a declarat deja că el reprezintă sistemul. Şi are dreptate. Platini a fost de aplaudat atunci cînd i-a spus public adevărul în faţă lui Blatter, dar de acum circumspecţia e de rigoare.
Secretul lui Froome e, cred, secretul echipei sale, Sky. O să mă întrebaţi atunci care e secretul echipei Sky. În cazul ăsta e simplu: nu ştiu. Dar îmi pot imagina. Cu toţii ne putem imagina. Sky este o imensă televiziune al cărei scop este, firesc, să atragă cît mai multe priviri.
E fotbalist la maximum. O anumită cultură a acestui sport, în care banii vin şi pleacă repede, e aceea care te îndeamnă să nu scapi cumva momentul de a te simţi bine. Tamaş n-a rămas niciodată dator acestui precept.
E greu să ai speranţe de la oameni care trăiesc de pe azi pe mîine. Cînd vom vedea o strategie care să nu se schimbe de pe vară pe toamnă vom putea avea speranţe. În rest avem disperări. Aceea de a vedea că în prima etapă o singură echipă a înscris prin principalii actori care trebuie să facă asta, adică atacanţii de careu.
Astăzi sîntem toţi specialişti în problema Simonei, aşa cum ea s-a specializat în a ignora criticile noastre. Dar trebuie să răspund ceva… Problema Simonei e că nu există mai multe Simone. Şi Simoni. Dacă ar exista ne-ar fi mai uşor şi nouă, şi ei.
Toate armele sînt încărcate, mai ales cele ale Pistolarului Contador. Ideea e să nu-şi tragă vreun glonte în picior, aşa cum a mai făcut… Froome a revenit şi el la viaţă în anticamera Turului din Dauphiné, cursă în care Nibali, tricoul galben de anul trecut, a strălucit pe ploaie. O încăierare pe cinste.
E prea mare vestea participării a doi compatrioţi, unul de adopţie, ce-i drept, în Turul Italiei. Eduard Grosu, la vremea cînd zic asta, are deja un loc 5 într-o etapă, ceea ce e ca şi cum am face o uriaşă primăvară cu două flori crescute într-un pămînt sterp.
E tipul care nu mai pierde, ca şi Nadal într-o vreme. Interesant. De văzut dacă va ridica în siajul său valul de suspiciuni pe care l-a născut campionul spaniol. Acest Superman este şi un supraom confecţionat în tainicele laboratoare care trăiesc într-o vreme înaintată, unde poate că Jocurile Olimpice de la Rio s-au disputat deja?
Dinamo are un trecut cu performanţe, controversat (ca al oricărei echipe cu proptele comuniste) şi mereu activat în discuţiile relative la prezent. Această filiaţie a rezultatelor obligă – ca şi perena gîlceavă cu Steaua.
Jocul de cuvinte e haios, dar nu se ţine în substanţă. ASA şi-a cîştigat deja campionatul iar Steaua l-a pierdut, indiferent de cine va termina prima. O clasare a Stelei pe locul întîi nu va fi un titlu de glorie şi nici nu va rezolva problemele cronice ale acestei echipe părăsite de emblemă şi galerii.
Halep e o self made woman care a înaintat în viaţă şi în carieră pe drumul pe care şi l-a construit singură sau împreună cu familia. Sînt mulţi asemenea oameni în România. Vîslesc necunoscuţi şi nesprijiniţi, dar ei sînt cei dintre care ies, o dată la o sumă de ani, cîştigătorii de lungă durată.
Dacă vorbim despre înfrîngerea cu 1-3 de la Porto, atunci e despre altceva. Tiki-taka o fi obosit, dar nu la fel de tare ca Xavi Alonso sau Dante, în faţa unor adversari prea puţini dispuşi să le arate un respect de genul celui datorat, să zicem, unui Beligan atunci cînd textul din ureche îi tace.
E doar un băiat cu o copilărie complicată. Un tip care a reuşit de unul singur şi care de atunci plăteşte poliţe umanităţii întregi care pare că nu-l venerează îndeajuns. Pînă la un punct a fost simpatic, cu toate vorbele de genul „Sînt Nordul şi Sudul, sînt Estul şi Vestul, sînt Zlatan Ibrahimovici“. OK, funny.
Cred că „avem voie“ să comentăm cînd oricine zice orice despre oricine. Măcar atît. Altfel, ne întoarcem în case reci şi neluminate şi ne tragem plapuma peste cap. Năstase zice că el ar fi jucat pentru România decît să aleagă un turneu în care să se reprezinte mai degrabă pe sine.
Nu-i nici o ispravă să baţi o echipă a unei ţări cu populaţie de patru ori mai mică decît Ploieştiul. Faptul că Feroe nu mai e ce a fost e nimic pe lîngă aceeaşi sentinţă aplicată nouă. Meciul s-a dovedit a fi capcana perfectă.
Fotbaliştii sînt ceea ce sînt, un amestec de talent în diferite proporţii şi o apetenţă pentru a sări cîte patru treptele muntelui cu bani. Aceşti oameni ştiu că omenirea e capabilă să le ierte multe, orice ar face. Cei mai mulţi dintre fotbalişti sînt fiinţe amorale.
E clar că sînt lucruri care zboară cu viteză pe deasupra capului nostru, le admirăm ca într-o demonstraţie aviatică cu ochii în sus şi gura deschisă pînă cînd ne înţepeneşte gîtul. Cîteodată, cîte ceva se mai prăbuşeşte, născînd o ciupercă de foc şi groază, dar ăsta e clou-ul petrecerii.
Păi, nu aşa am învăţat la istoria bine frămîntată precum chifteluţele care se serveau la masa de prînz a şcolilor cu program prelungit? Că doar Roberto Carlos de Anjou a mărşăluit cu armurile lui sclipitoare prin Oltenia, nu prin Iutlanda. CS U a ales un teren ţepos şi un joc baricadat pentru a întîlni căpcăunul momentului, despre care unii zic totuşi că n-a mai rămas decît pielea de el.
Anglofonii au priceput primii. Un „trainer“ e una, „manager“ e alta. Iar categoria patronului e aparte. Există în lumile bine aranjate o structură a comenzii. Ca regulă, un ministru al Transporturilor nu se apucă să facă pe vatmanul, iar un proprietar nu bagă şi nu scoate jucători de pe teren sau din lot cînd îl apucă.
La capătul unui meci trist, terminat cu o victorie mică, 1-0, în faţa unei formaţii oarecare, jurnalistul s-a avîntat să-l chestioneze asupra stării de spirit. „Sînteţi supărat?“ După care a urmat pedeapsa verbală de mai sus. Atunci l-am recunoscut pe vechiul Iordănescu.
La noi e cam aşa: tot ce nu reuşim în propriile vieţi revărsăm cu asupra de măsură peste cei care au curajul să scoată capul deasupra covorului de ţeste, fie că se întîmplă să fie un „tătuc“, un tip care inventează SMURD-ul sau o jucătoare de tenis. Ne lăsăm în seama lor. E mai simplu. E ca un somn fără garanţia visului.
Omul a inventat sistemul şi va muri odată cu el. Blatter, avînd în cîrcă o investigaţie de fraudă de peste 100 de milioane de franci elveţieni pe care o negociază cu fiscul (la ei, că sînt mai civilizaţi, se poate: furi, ascunzi banii şi, dacă recunoşti, te iartă), este omul care nu va pleca decît cu picioarele înainte de la FIFA.
Armata e în război cu Becali, care a reuşit cea mai ironică prestidigitaţie financiară: a luat Steaua cu banii făcuţi din terenurile cedate chiar de Armată. Becali are un SRL. Iar suporterii nu mai au nimic, decît nervi. Steaua, deci, nu mai există ca identitate, de altfel, nu mai exista de mult aşa cum o percep cei care au construit-o.
Tocmai a apărut un nou campion mondial la darts, Scott Mitchell, un tip corpolent, care, cică, anul trecut a cîştigat turneul Romanian Classic. Aşa am aflat că avem şi noi un turneu important de darts. Ne întrebăm însă: darts-ul ăsta e sport?
Din cînd în cînd, pe diferiţi pereţi, pe panouri sau parapete apare ritos afirmaţia majusculară: „BASARABIA E ROMÂNIA“. Bun. Am propus de mult să tăiem prima silabă, dar am fost tras de urechi. Aşa că insist. Pînă în Basarabia nici măcar n-ai timp de un business class. Arabia e noul El Zorabo.
O dată la patru ani, România află cît îi poate pielea sportivă. Şi nu, acela nu e anul olimpic. E cel dinaintea lui. În 2015 sînt aproape toate calificările pentru Rio 2016. Vom şti cum stăm cu gimnastica, scrima, canotajul, cu canoe şi judo-ul, cu handbalul la fete şi cu alte sporturi de echipă, dacă mai există.
Poate că jucătorii nu sînt chiar aşa de buni. Poate că antrenorul sau tactica îi fac mai buni sau mai puţini buni. Poate că Steaua performantă era, de fapt, o echipă întinsă nefiresc către stele, şi doar atunci cînd astrele se aliniau.
Cînd l-am întîlnit acum cîţiva ani pe fostul primar, în legătură cu Turul Sibiului, discuţia n-a fost lungă şi n-a trebuit repetată. Eu am vorbit mai mult, el mai puţin. Trebuia fixat un plan de drum pentru susţinerea financiară şi mediatică a unei curse care a ajuns între primele din Centrul şi Estul Europei.
E un joc extrem de serios. E ca la bridge, pînă la urmă, trebuie să gîndeşti cu două-trei mutări înainte şi să nu te bazezi mai deloc pe noroc. Dacă e să ţi se arate, mulţumeşti şi te gîndeşti că suma baftei şi a ghinionului lui ar trebui, pe parcursul unei vieţi, să fie nulă.
"Dintotdeauna fotbalul a vrut să fie ca regina Angliei – puternic, bogat şi fără a da socoteală nimănui, în afara bunului Dumnezeu. Treaba e că, între timp, se întîmplă o întreagă lume sub tron, o lume vie, viermuitoare, flămîndă, contestatară. Or, fotbalul pare să trăiască într-o alta, sub un clopot cu sticlă groasă. "
România nu a reuşit un meci luminos, care să ne facă să visăm, dar era greu să se întîmple asta, date fiind reflexele acestei generaţii şi schimbările din preajma meciului. Important a fost că echipa a insistat în ofensivă, chiar fără să-şi creeze un sac de ocazii, şi că nu s-a retras într-o apărare păguboasă.
"De fapt, Steaua nu există în mod obiectiv. Această echipă se supune principiului nedeterminării al lui Heisenberg. Pe măsură ce te apropii sau te îndepărtezi sentimental, percepţia se schimbă. Unora li se pare că ar putea prea mult, altora, că e supraevaluată."
"Simona zîmbeşte oricum tot timpul, că bate sau ia bătaie. Ceea ce e bine şi nu e. Se vede că are calmul şi siguranţa unei supercombatante. Înăuntrul ei, totuşi, nimic nu e atît de simplu. Simona e o campioană, dar încă nu e o mare campioană. Lucrurile la ea merg foarte bine, pînă cînd se gripează fără apel."
