Nu avem, zău, puţintică? E important să. Nu să. Nu-i nimic că. Mereu, mereu să credem că. Pentru că în ce domeniu ne? Pe bune, voi chiar? Eu zic să ne luăm seama despre. Să vedem partea plină a. Şi să nu ne mai. Bravo pentru! Capul sus!
Interesant cît de mult seamănă, emoţional, ieşirile în stradă de bucurie, la fotbal, sau de supărare, la Guvern. Simplu spus, nu mai poţi să stai în casă. Te arde ceva, te scoală din ale tale, te injectează cu energie, erupe ceva în tine şi nu mai poţi rămîne locului, trebuie să mergi şi să te exprimi, să te întîlneşti, să empatizezi, să recunoşti în ochii lor aceeaşi ne-stare.
Finalele de la AO sînt doar un vis din care ne vom trezi. Roger şi Serena nu sînt eterni. Din păcate. Sînt doar nişte oameni cu o pasiune şi o ambiţie excepţionale. Senzaţia e că, în afară de talentul argăsit cu multă muncă, iubesc enorm ceea ce fac.
Jucătoarele cu cetăţenie română au făcut la un moment dat un salt grupat înainte. Iar noi le-am urmat emoţional, fireşte. Acum s-au mai potolit. Noi plutim în inerţia cosmică a entuziasmului. Aceste fete nu evoluează însă în vid. Sînt și ele determinate de rădăcini, au mame, taţi, fraţi şi surori, prieteni. Duc mereu o mică Românie în bagaje, ca un dulce lest.
E posibil ca Murray să cunoască un an minunat. Sau nu. Şi Quintana să cîştige Turul Franţei. Dar nu e sigur. E destul de cert că Usain Bolt o să continue să fie cel mai rapid om pe teren plat şi Marcel Hirscher cel mai bun pe o pantă cu zăpadă.
(şi) efectul Xavi Pascual, antrenorul care a luat două Ligi ale Campionilor recent cu Barcelona. Că şi asta e adevărat. Dacă francezii au luat handbal cît au putut de la noi, pînă de curînd nouă ne cădea blazonul să învăţăm de la alţii.
Sîntem daţi pe modul lunar, unde totul e mai vesel. Ne zbenguim brownian precum Armstrong (ăla care nu s-a dopat) şi compania pe o cîmpie pustie, siguri pe planeta noastră, unde existăm supra-socratian.
Amici care pricep ceva din oina asta transoceanică zic că baseball-ul începe să piardă teren în faţa celorlalte sporturi made in USA din cauză că dinamica lui nu se mai potriveşte cu viteza vieţii azi.
Fotbalul e un mare pişicher. Îţi dă avînt pentru ca apoi să facă totul ca să te prăbuşească. Şi dacă n-ai aripi, e rău. Îţi rămîne doar să visezi că zbori.
CSM, chiar ea, a cîştigat Liga Campionilor sezonul trecut, deşi în grupa principală a terminat ultima dintre calificate. Cum ar veni, Munţii Carpaţi sînt un fel de montagne russe (să-mi muşc limba!).
Se creează o lume cu obiecte şi figuri familiare. Ne uităm la Formula 1 şi la războiul din Irak fără a le fi practicat pe una sau pe alta. Aşa, luate la pachet, aş zice că din fericire.
Patronul Stelei se prezintă la transferuri precum turistul clasic la cumpărături. Nu are vreme să caute pe ultimele rafturi, acolo unde de obicei se ascund cele mai bune afaceri. De aceea liderul actual n-are jucători fix acolo unde îi lipseau de mult şi, dacă tocmai şi-a cumpărat un atacant central demn de acest nume, îl va putea folosi abia din primăvară.
La Tîrgu Jiu se termină curînd o superarenă, la fix pentru ca spectatorii să poată ţine un moment de reculegere pentru echipa locală, Pandurii, aflată cu un pas în groapa financiară. România dezvoltă o ironie aparte: pe măsură ce fotbalul ei sucombă, execută tot mai multe arene, ca tot atîtea morminte faraonice.
Hagi a înţeles instinctiv un lucru după ce s-a dat cu capul de pragul de sus al antrenoratului ca selecţioner al Naţionalei: că are un dar, acela al primei cărămizi. Hagi construieşte jucători în vreme ce alţii se plimbă prin aer, de unde cad dizgraţios.
Gigi Becali (Steaua): megarentabil. A făcut profit în această vară, numai din vînzări de jucători şi calificare în Europa League, de peste 15 milioane de euro. Ionuţ Negoiţă (Dinamo): nu pierde, ci cîştigă.
Îmi pare rău, nu ştiu ce să scriu despre Rio. La ce să ne uităm? Ar trebui să ne petrecem vara privind nu competiţiile de sub Corcovado, ci antrenamentele Iuliei Stepanova, cea care a denunţat dopajul de stat, al propriului stat, din care cauză se ascunde acum într-o pădure din Germania.
Halep ar fi vrut să poarte drapelul la Jocuri fără să ştie exact dacă va participa, ceea ce în sine e colosal. Şi Neagu a dorit să ducă tricolorul. Pînă la urmă, a fost aleasă Ponor, cu scrîşnete. Drăgulescu a explicat că titlurile ei olimpice au recomandat-o, la care Simona a răspuns că nu există nici o lege în acest sens.
În acest moment începe un război. Rezistenţa faţă de alteritate e ceea ce ne e mai drag. Un străin va reuşi ceea ce nu au izbutit toate ratările, insolvenţele, aranjamentele şi dorul de Paradisul pierdut: să unească fotbalul autohton.
Nu, nu mai e vreme. Dacă vrem să mai avem un fotbal. În rest, de mici afaceri de colţul străzii sîntem sătui şi de certurile lor pe cadavrul acesta în descompunere. Cîte un transfer în Arabia sau China va face fericite cîteva familii de jucători. Atît. Acela nu va mai fi fotbal, ci un fel de ţurcă. Pi.
Martorii spun că soseau în maşină, coborau, se băteau 15-20 de secunde, se urcau la loc, plecau, se opreau în altă parte, se băteau şi tot aşa. Profesionişti. Şi ceilalţi, într-un fel. Recordmani mondiali la hectolitru de bere.
Muhammad Ali / Cassius Clay, în vanitatea lui nemărginită, număra doar pumnii pe care îi ocolea, nu şi pe aceia pe care îi încasa. Deşi erau mult mai puţini, aceia au contat în boala care pe care a tîrît-o după el, sau mai degrabă care l-a tîrît după ea.
Pentru memorie, „amicalele glorioase“ au fost 1-0 cu Lituania şi 0-0 cu Spania. A venit 1-1 cu Republica Democrată Congo. Şi acum 1-4 cu Ucraina. Ştiu, pînă la urmă a fost 3-4, dar acela e scorul de neuitat. Momentul îngheţului. Gafele legendare. Fotbal la pămînt, fotbal la pămînt!
Aşa e cu fotbalul. E vast, de larg consum, ceea ce înseamnă că unele părţi ar putea să nu fie consumate deloc. Dar prezenţa lor asigură un soi de confort inconştient sportivului de canapea. Ştie că sînt acolo, în caz că într-o zi...
Meldonium-ul în sport e o acadea într-un magazin de plăcinte bucovinene. O glumă. Problema e, azi, drumul invers al sportului. Fostul director al laboratorului antidoping de la Soci, dr. Rodcenkov, a făcut o dezvăluire care se perpetuează cu forţa şi groaza unui cutremur fără sfîrşit.
În timp ce Lucian se pregătea de meciul cu Badou Jack pentru centură, „naşa“ lui de gală, Elena, se pregătea să evite lanţul. Viaţa e aşa cum e. Bute e un tip OK, un om în fază cu istoria boxului, plin de dorinţă şi apolitic cînd e vorba de bani.
Steaua-Dinamo e, precum Turnul Eiffel, Big Ben, Staţia Spaţială, Machu Picchu, Kaaba, Templul lui David, Venus din Milo sau cîrnaţii de Pleşcoi, un mit. Existenţa sau inexistenţa lui de facto nu are relevanţă.
Erau vremuri în care fotbaliştii palmau ţigara la intrarea pe teren, ceea ce era rău, bine era că această libertate cuprindea şi zona imaginaţiei, a inventivităţii, curajului şi nonconformismului. Da, oamenii fumau, beau şi trăiau. Azi sîntem îndemnaţi să nu mai facem de nici unele.
Cum nu putem da gol decît în condiţii de aliniere a planetelor, atunci matematica e simplă, de înscris pe tricouri în spiritul lăudabilei iniţiative a federaţiei de a promova aritmetica: 0-0 = 1. Un punct. Şi punct cu punct se va face paradisul, trecînd prin micile infernuri ale celor 90 de minute de baricade.
Obişnuită să funcţioneze după ureche, lumea a contorsionat vorbele lui Moore, ajungînd să propage, pînă pe buzele Serenei, ideea că tipul le-a cerut doamnelor cu fustiţă să le mulţumească în genunchi domnilor cu rachetă. Să ne calmăm. Fiecare cu problemele lui. Cea a lui Moore a fost rezolvată pozitiv. Rămîn celelalte.
Nu reuşim să-i facem autostrăzi, căi ferate demne de acest secol şi de cel puţin jumătatea celui trecut, metrou pînă la un aeroport, stadioane, săli, arene de orice fel. România ne depăşeşte. Nu numai că nu o mai luăm înainte, dar dăm înapoi.
Pariurile sînt ca drogurile. Sau ca Tetrixul anilor de glorie ai 365-ului. Cărămizi care cad alene, pixel cu pixel, precum secundele unei vieţi care se scurge de nicăieri către nicăieri. Pariurile sînt o boală, un joc de noroc imposibil de camuflat în exerciţiu de intuiţie şi cunoştinţe.
Belgianca a pretins că înainte de cursa cu pricina pedalase alături de un prieten care, la finalul antrenamentului, şi-a lăsat motobicicleta lîngă autocarul echipei, iar mecanicii au confundat-o şi i-au dat-o să concureze cu ea. V-am spus-o pentru că e prea tare.
Steaua a ajuns o glumă. Echipa e deţinută de un tip care spune că o vinde primului venit, iar marca e a unui club ministerial care ne dă de înţeles acum că l-a păcălit calificat pe cel dintîi, care s-a angajat să bage banii pe care ministerul nu-i mai avea.
