Un sport la Răsărit
Poate Bute să mai bată?
În timp ce Lucian se pregătea de meciul cu Badou Jack pentru centură, „naşa“ lui de gală, Elena, se pregătea să evite lanţul. Viaţa e aşa cum e. Bute e un tip OK, un om în fază cu istoria boxului, plin de dorinţă şi apolitic cînd e vorba de bani. Acum spune că ar fi jucat pentru titlul WBC chiar fără nici o bursă, spune că se simte ca la începutul perioadei sale de glorie, cînd înhăţa primele diamante IBF împotriva lui Berrio. Se întîmpla în altă lume. Una în care marea criză financiară nu apăruse decît în America, DNA era doar o sperietoare pentru fraieri, iar românii încă mai credeau că sportul „comunist“ poate face casă bună cu nebunocraţia în care trăim. Era frumos. Petreceri la mare cu buget deschis, evenimente politico-sportive, mici şi muştar pe bani europeni, glorie seacă şi şampanie dulce. Acum Bute e ca un Rocky după ce s-a terminat petrecerea. În viaţa lui a rămas doar el să strîngă masa. După ce a bîntuit pe străzile fără confetti zice că s-a reîntîlnit pe sine. Ar boxa pe gratis. De la milioane la nimic, poate şi pentru că gala aceea de la Romexpo a dat semnalul unei căderi. Ca şi Stallone în filmele numerotate cu cifre romane pînă cînd nu mai ştiam să le citim, Lucian trebuie să găsească o ieşire onorabilă, un happy-end. Şi asta nu înseamnă o victorie oarecare cu Badou Jack. Bute caută ceva care să nu moară a doua zi. Şi care să acopere cu un sarcofag de aur afacerea radioactivă din 2011.
