Un sport la Răsărit
Avem iarăşi arenă de fotbal funcţională în Bucureşti, în schimb nu mai avem o arenă de tenis. Să înţelegem că ar fi prea mult şi una, şi alta?
Pare că România e prea mare pentru posibilităţile noastre. Nu reuşim să-i facem autostrăzi, căi ferate demne de acest secol şi de cel puţin jumătatea celui trecut, metrou pînă la un aeroport, stadioane, săli, arene de orice fel. România ne depăşeşte. Nu numai că nu o mai luăm înainte, dar dăm înapoi. Blestemul lui Manole, în relaţii politice complicate cu divinitatea, loveşte iar. Odată cu panglica, se taie şi autostrăzile proaspăt inaugurate. Mai nou, cel mai mare stadion al ţării a fost tras pe dreapta deşi n-are nimic. Dar ca să dovedeşti că eşti „curat“ în România e greu, greu de tot. Ca în cazul oricărui buticar hărţuit de funcţionari flămînzi, şi Arena Naţională a trebuit acoperită de atîtea hîrtii că de-abia acum ne e teamă că acoperişul ar putea să cedeze. Cît despre Arenele BNR, ele au fost păstrate în starea iniţială de o instituţie sărăcuţă tare, Banca Naţională a României, probabil pentru a fi înscrise în patrimonul UNESCO, precum Colosseumul. Ne aflăm pe drumul cel bun, ne scufundăm. Sîntem o Atlantida modernă, minus civilizaţia. Şi totul se petrece firesc, fără un sughiţ. Nu sîntem demni nici măcar de un diftong. Linişte, vă rugăm! Serveşte guvernatorul!
