Nu trebuie să rîdem crud de neputinţa noastră cronică de a produce performanţe în sporturile de iarnă, locul 7 la sanie al sus-numitei fiind rezultatul maxim al României la Jocurile Olimpice de la Pyongchang. În fond, pîrtiile sînt pline de schiori
Prin locurile astea, obişnuinţa e fie chiotul de fericire, fie bocetul de prăbuşire. Iată Rapidul, Craiova într-o vreme, Petrolul, Timişoara! După baloanele de săpun colorat, întunericul nefiinţei. Dinamo a apucat-o pe o cale de mijloc complet nefascinantă.
La drept vorbind, nu cu Halep a fost inventată atîrnarea emoţională a unui popor sau, în cazul nostru, a unei populaţii de un singur cetăţean în costum de sport.
Nu l-aş compara pe şeful fotbalului chiar cu Veşnicia însăşi. Dar da, impresia, cu trei luni înaintea alegerilor de la federaţie, este că Răzvan Burleanu e un young Mobutu, înfipt bine într-o administraţie privată de interes naţional, pe care nimeni şi nimic nu l-ar putea clinti.
n general, noi am fost buni cam la toate în vremurile eroice, cînd un sport empiric era disponibil pentru oricine avea un pic de ambiţie şi un ordin de la Partid să sară, să alerge, să înoate sau să zboare. De cînd cele mai multe discipline au devenit mici sau mari industrii, cu intervenţii masive ale politicilor de stat sau ale întreprinderilor private ale capitalismului decadent, am cam rămas de căruţă.
E la alegere: discuţia dintre Halep şi Cahill, care i-a resetat jucătoarei tot anul, momentul cu îmbrăţişarea florilor în formă de număr 1, finala fetelor de la tenis de masă contra sino-nemţoaicelor, momentul mondial al canotajului care ne-a ajutat/păcălit să credem că nu ne-am scufundat de tot, retragerea lui Ponor, undiţa oferită lui Daum după ce a zis că un ziar românesc e bun de învelit peştele în el
Şi eu mă pot propune pentru funcţia asta. Ştiu un pic de limbă, am mai colindat prin lume, am un CV civilizat, nişte trofee în meseria mea, ceva rezultate pe undeva prin trecutul meu. E drept că n-am fost implicat în scandaluri cu prostituate şi droguri, dar ăsta ar putea fi un minus, în fond, oamenilor cuminţi care au visat toată viaţa la năzbîtii le poţi deveni simpatic cu astfel de tinichele.
Cursele, cîteodată cu obstacole, între Guvern şi Parlament, pe tot felul de vreme şi de vremuri, dar mai ales în frig şi/sau ploaie, ca să aibă haz. În caz de ger se practică şi un alt soi de disciplină, bătuta pe asfalt sau tropăitul pe uscat.
Rugby-ul nostru e cam pe acolo pe unde l-a lăsat vechiul sistem. Au sărit peste el Italia, Japonia, Argentina sau Georgia, ţări care, se pare, au avut un plan clar de însămînţări şi recolte. Dar nu e mult. Cum de nu ne am prăbuşit aici, ca în gimnastică?
CSM e un OZN. Nu s-a mai întîlnit aşa ceva la noi. Această echipă e montajul artificial al Primăriei Capitalei, dotată cu un venit uriaş pentru acest sport şi adunînd tot ce poate fi mai bun din ţară şi străinătate.
destul de trist, mai ales pentru fani, cantonaţi la răfuieli locale, fără posibilitatea de a visa la trofee continentale, cum au putut face părinţii lor. Europa League, din perspectiva asta, e o Consolation League.
Iorgulescu are o mare calitate într-un fotbal de trib: e invizibil. Cînd apare, rar, vorbeşte greu, închis, speriat parcă de lumina în care a fost nevoit să iasă.
Unii vor spune că Alibec nu e doar un băiat neastîmpărat, ci şi un mare talent, dar eu ştiu precis că şi pentru a da cu pumnul eficient trebuie să ai calităţi superioare unui purtător oarecare de matricolă (pe vremuri se coseau de uniforme pentru identificare). Am văzut.
ea mai proastă campanie? Nu superlativele contează acum, ci lipsa de orizont, pentru că „cea mai…“, „un pic mai…“, „destul de…“, toate se vor conjuga cu un atribut negativ. E întuneric înainte, deşi trebuie să speri. Întrebarea e: la ce?
Două vîsle categorie uşoară. Ionela Lehaci, Geanina Beleagă. 8+1. Ioana Vrânceanu. Viviana Bejinariu, Mihaela Petrilă, Iuliana Popa, Mădălina Bereş, Denisa Tâlvescu, Adelina Boguş, Laura Oprea, Daniela Druncea. Toate campioane mondiale, în faţa echipajelor Canadei, Noii Zeelande sau Statelor Unite. Ştiţi ce înseamnă aceste ţări?
Personajul în cauză e un actor, un comediant, un tip care vrea să cucerească sala şi ştie, instinctiv, ce să-i dea ca să-i prindă ochii. E şi un copil. Propria i echipă e pentru el ca o vată de zahăr. Cînd Ăl de Sus îi pune pe ea un nor mare, dulce şi roz, el sare în sus de bucurie, se urcă pe limuzină, rîde, cîntă şi dansează.
N-ar avea nici o noimă. Ideea unei competiţii pe ţări e despre a-ţi reprezenta ţara. Nu trebuie să fie neapărat ţara în care te ai născut. Nici măcar cea în care ai crescut. Dar măcar una cu care ai ceva în comun, altceva decît o simbrie. Măcar o iubire.
Te apucă zîmbetele numai cînd citeşti numele echipelor de club la care joacă supuşii Marelui Ducat: CS Fola Esch, Union Titus Petange, FC Progres Niederkorn, SC Telstar, F91 Dudelange. Nişte FC Simpatice. Şi totuşi. Nu că Franţa n-a cîştigat, acasă, în faţa minusculului vecin, dar era chiar să piardă. Cum se poate?
Fotbalul nu e nici comedie, nici dramă. Cînd ajunge să se ia prea în serios e doar o absurditate patentă. Milionari în chiloţi fugăresc o minge urmăriţi hipnotic de mulţimi uriaşe. Descrieţi-i faza aceasta lui Alfred Nobel sau lui Marie Curie.
De fapt, habar n-avem ce se întîmplă cu Halep. Nu există jucătoare de tenis care să fi stat mai mult şi atît de sus în elită fără să meargă pînă la capăt, să urce pe locul 1 sau să cîştige un turneu de Mare Şlem. Un fenomen. Putem căuta repere culturale.
222 de milioane de euro pentru Neymar? Ronaldo are o clauză de eliberare de un miliard de euro. De altfel, pe el a vrut mai întîi PSG să-l ia, profitînd de faptul că fiscul spaniol, insensibil la golurile sale, la freza extragelată şi la gagicile de plastic cu care se afişează, a început să-l caute la banii ascunşi. Răsfăţatul măsliniu a strîmbat din năsucul perfect, a ridicat o sprînceană ultrapensată şi a zis: „Je veux partir“.
Faţă de sezonul trecut a dispărut, teoretic, o singură echipă dintre candidatele la titlu (Astra, deşi mi se pare că se preface) şi au apărut mai multe: CFR, cu o infuzie de capital şi o campanie de transferuri amintind de anii glorioşi, Viitorul, campioana, şi Craiova, maturizată.
Orice meci pleacă de la 0-0, ce minciună dulce! Craiova, mai ales, s-a format ca un loc din care ieşi cu pieptul în faţă. E un soi de donquijotism în demersul celor de acolo care cîteodată naşte zîmbete, alteori produce uimire.
Poţi spera la orice cînd eşti Roger Federer. Nu e vorba de număr (Nadal are zece Roland Garros), ci de ideea că pe acest om îl va scoate din circuit doar, cîndva, oboseala gloriei şi o carne mai puţin elastică, deşi nu e nici asta foarte sigur. Federer e un rege uriaş fără să fie un tiran necruţător.
Cu Hagi e greu să te plictiseşti. Adesea, tumultul gîndurilor, pasiunii, nervilor sau bucuriilor sale îi doboară vorbele precum o bilă de bowling popicele.
E precum cutia de bomboane a lui Forrest Gump. Trece prin toţi munţii Franţei – Vosgi, Jura, Masivul Central, Pirinei şi Alpi –, distribuind dificultăţile şi oportunităţile practic pe tot parcursul, şi nu doar concentrîndu-le în ultima jumătate.
Pugilatul fiarelor motorizate e vechi de cînd se învîrt globul şi roţile. Mai demult, Schumacher a intrat în Damon Hill ca să facă un meci nul care îl avantaja.
Într-un fel n-ar fi rău ca tot poporul să se priceapă la tenis, cum se pricepe la fotbal, asta ar însemna că mai pune mîna şi pe o rachetă din cînd în cînd, aşa cum îşi mai mişcă burta pe o tarla cu porţi.
Cu fantasticul final al echipajului de 8+1 la Jocurile Olimpice trecute – o cursă după care s-ar fi făcut deja un film dacă am fi fost americani –, canotajul a arătat că nu vrea să se predea. Nu e în firea lui.
Cu Daum la cîrmă sîntem ca într-un desen animat în care şoferul unui autobuz zig-zaghează buşind mai totul în cale, timp în care zîmbeşte şi cîntă vesel „Alles ist in Ordnung!“.
Ce a căutat Ilie Năstase acolo, după slobozelile din meciul de FED Cup de la Constanţa? Cum e posibil să îl pui atît de aproape de miezul lucrurilor mari pe un astfel de mojic? – s-a întrebat preşedintele WTA. „Iresponsabil şi inacceptabil.“
Fotbalul e corectitudinea întruchipată. Şi nu e (neapărat) o ironie. În sistemul lui de referinţă, fotbalul e cît poate fi de corect. Fotbalul, în sine, e despre cineva care trebuie să bată pe altcineva. Dar fotbalul e şi un mare business, asta ni se tot spune.
Pe referee poate nu-l împuşcam, dar măcar pe asistent?… Că cică la „marele derby“ FCD vs FCSB, unul dintre ei l-ar fi înjurat pe Reghecampf „ca la uşa cortului“. E posibil? Orice e posibil.
De atunci încoace, de la meciul de FED Cup cu Marea Britanie în care Ilie Năstase le-a luat la gură pe toţi şi toate, se glosează şi se aberează pe toate temele, cele patriotice, cele ale tratamentului românilor în străinătate, unde sînt făcuţi „ţigani“.
Am rămas la ideea veche că o carieră se sfîrşeşte pe la 32 de ani. Între timp s-a mărit speranţa de viaţă şi, implicit, cea de viaţă sportivă. Oamenii se antrenează altfel, consumă alte lucruri, există o altfel de recuperare. Iar o formă fizică bună e înmulţită, spre 40 de ani, cu factorul experienţă.
ristina Neagu e un bun sportiv naţional, de aceea banul public rimează cu finanţarea salariului ei. Numai că asta trebuie bine definit, perfect legal şi cu acordul explicit al contribuabililor. Cum se face asta? E treaba celor care vor să fie largi cu punga altora
Şumudică, dacă bate Steaua – pardon, FCSB –, poate să facă pipi şi în capul spectatorilor, că rezultatul tot nu se mai schimbă. Şi tot va fi un mare antrenor. Nu vă mai oripilaţi, am visat la lumea asta! Evident, în poze nu venea cu miros.
Putem bate Danemarca numai la şmecherie şi servicii secrete. Fotbalul ne încurcă rău. Ne deranjează în afaceri, în planuri cincinale, în răzbunări, în conturi şi în reglat de conturi. Cîteodată îţi vine să crezi că epoca generaţiei glorioase e un soi de blestem, pentru că raportăm totul la ea, în același timp ea nemaiputînd fi reprodusă (căci, slavă Domnului, nu ne mai întoarcem în comunismul care a născut-o) şi nici egalată în rezultate pentru că în libertate performăm haotic, ne ocupăm nu cu p
