Un sport la Răsărit
Djokovici e drac?
Preferam să fie dac. E tipul care nu mai pierde, ca şi Nadal într-o vreme. Interesant. De văzut dacă va ridica în siajul său valul de suspiciuni pe care l-a născut campionul spaniol. Acest Superman este şi un supraom confecţionat în tainicele laboratoare care trăiesc într-o vreme înaintată, unde poate că Jocurile Olimpice de la Rio s-au disputat deja? Se vorbeşte, dar nu aşa de mult. Nu e ironizat la Guignols semnînd autografe cu seringi. Poate şi pentru că Djok nu vine dintr-o cultură masivă, corect politic de a fi suspicionată atunci cînd produce mai mult decît ni se pare că ar trebui, una care poate implementa un vast program de „păşit pe ape“. Nole e sîrb, şi după propria declaraţie la capătul turneului de la Roma, a cunoscut multe frici în viaţă şi în carieră.
Spune frumos că „atunci cînd nu te cari din calea fricii, aceasta îţi poate fi de folos“. Dar nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi. Simpaticul, glumeţul băiat de comitet este şeful unei multinaţionale menite să îl ducă la victorie pe căile oricărei multinaţionale. Tipul e un campion care s-a instalat într-o zonă de survolare a realităţii, are 37 de succese consecutive în meciuri din turneele mari, cele care contează.
Ştie să iasă din situaţiile nasoale ca orice estic, dar are puterea să folosească toate atuurile unui personaj planetar. Poate că meritul lui cel mai mare e că a reuşit să nu se rătăcească în drumurile către înalta societate, cum ar putea fi în pericol să păţească alţii (sau altele). Nu-i de colea. Trecînd cu o naturaleţe dezarmantă de la bancuri şi schimonoseli la prime servicii devastatoare, Djokovici are ceva azazelic în el. Şi, oricum, în lumea lui, îngerii pierd din primul tur.
