De multe ori suporterii de fotbal se înjură şi se iau la bătaie pe stadioane şi în afara lor. Nici preşedinţii de cluburi nu se exprimă prea frumos. Mai nou (la Cluj), am văzut că şi jucătorii se iau la bătaie între ei. De ce nu schimbăm numele jocului din footbal în footbat?
"Progresul a murit, excesul e o virtute. Dar nu-i vorba despre nici unul. E doar marketing. Ifosele lui Rafa şi Roger nu interesează. Sportul e business şi cei doi, care joacă pe apă, pe zgîrie-nori şi în curînd pe Lună, for the goodies of the game, ar trebui să ştie mai bine ca oricine."
Hoţii sau vardiştii? Mourinho e un pirat care colindă toate mările, atacă, scufundă sau e scufundat, dar un lucru ştie: profesia de „fur“ nu moare niciodată. Celălalt e ca un vicerege cu mica, dar eficienta lui armată care supune teritorii, dar nu-şi părăseşte pămîntul.
Nadia, Ivan, Lipă, doamna Ioli, Geta. Acestea sînt staţiile noastre de metrou londoneze. Patru medalii şi un sfert (cum naiba o arăta un sfert de medalie?) de aur olimpic de fiecare peron. O notă de 1,00 cu virgula pusă rău, o pagaie ruptă, un vîrf al artei efortului, un bingo de recorduri şi o mamă care merge să-şi mai facă rost de o staţie.
Plasa porţii Mioveniului s-a rupt ca să-i arate lui Michel Platini (nu ăla de la Dinamo) că fotbalul are nevoie de probă video. Şi uite-aşa, ca în orice vremuri de restrişte, de exemplu cînd are nevoie de bani sau cînd neuronii părăsesc cîmpul de luptă, sportul-boier al satului global se întoarce către televiziune. Mai ales aici, la noi, ecranul e totul.
Avem de-a face cu tenisul, care nu mai are nimic de-a face cu apartenenţa naţională; asta dacă nu te numeşti Djokovic, ca să stai în noaptea de după victoria maraton de la AO cu ochii cît cepele la finala europeană de handbal Danemarca – Serbia. În rest, ţara de predilecţie a acestor jucătoare e Republica Aerului Rarefiat de la 33.000 de picioare.
Am tînjit după un stadion adevărat şi aproape că am căpătat unul. Dar românul nu e mofturos. Ia-i zece lei şi dă-i ceva de maximum doi, va fi fericit. Steaua-Twente a fost în sistem binar, scor 0-1, public de 10. Irelevantă şi tendenţioasă reacţia unor jurnalişti străini care, la vederea Arenei Naţionale, au exclamat: „E foarte frumoasă! Cînd o terminaţi?“.
Mai ieri o domniţă a rostit, de la un pupitru sportiv, o întîmplare despre „Guineea Ecuadorială“. Nu-i bai. Într-un spaţiu în care un parlamentar se arată de acord cu perpectiva unei „republici monarhiste“, chestia asta e o prăjiturică în ceas de amurg după un prînz greu. Uite, România ar fi putut fi Republica Capului Verde, pentru că, fotbalistic, e cacofonică.
Istoric vorbind, după Războiul de o sută de ani a urmat Războiul Fotbalului, zis şi Războiul de 100 de ore, dintre Honduras şi El Salvador, şi-apoi cel de cam 100 de minute (plus sau minus vreun bolovan ori vreo lacrimogenă) dintre Los Pulanos şi El Scuipador. Povestea e simplă.
Pelé, Maradona sau Messi? Întrebarea are sens doar dacă 2012 înseamnă sfîrşitul timpurilor. Să plecăm, deci, de la această dulce ipoteză. Dacă sîntem întrebaţi cu cine ţinem înseamnă că e vorba despre noi, aşadar e o chestiune personală. Aproape naţională.
Cea mai mare performanţă a românilor e că încă există. Şi cea mai mare disperantă e că nu se ştie cît. Dincolo de butadă, pentru mine rămîne Arena Naţională, cu toate imperfecţiunile şi furăciunile endemice clasice construcţiilor de pe la noi, unde după o cărămidă vine o altă cărămidă, de bani.
Nu ştiu ce ne-a rămas de la Socrate (brazilianul, nu atenianul). Ştiu că mi-a rămas copilăria în urmă, la televizoare cu emisie incertă, în care echipamentul gălbenuş-albastru al Braziliei forţa limitele tubului catodic. Un tip înalt, mereu cu capul sus, buclat şi nebărbierit, un fel de zeu coborît din marmură.
Între atîtea încrîncenări, icnete, crispări, accidentări invizibile sau greaţă de prea mult tenis, Federer arată ca fantoma din maşină, un cineva care insistă pe treaba cu umanul. Nu ştiu dacă e mai puţin „umflat“ decît Nadal sau mai predispus la efort decît Djokovici. Dar, în momentul ăsta, pare cel mai aproape de ideea originară de tenis.
De ce bate Bute tot? Pentru că e bun, deştept şi canadian. Pentru că e un mare sportiv şi un excelent businessman. Pentru că a ştiut – vorba lui Toma – pe ce potecă s-o apuce ca să ajungă într-o poieniţă cu salarizare maximă. Pentru că ştie că ne place. Pentru ţuica şi cîrnaţii de după. Pentru cîrnaţii de pretutindeni.
Ca orice meci, şi meciul dintre DNA şi FRF e de „1X2“. Sau de „unu ori doi“, conform unei ştiriste sportiste. De fapt, ca în Inglourious Basterds, nu e vorba de vreo luptă dintre bine şi rău, ci doar de două clanuri care se iau la trîntă.
Adevăratul paloş tradiţional e sabia ninja cu care poţi ajunge să cîştigi tot aur, dar sub forma unor medalii mai mici şi mai dese, înşirate pe un lanţ de presat cervicala. Cu fetele de la spadă e altă poveste, nici măcar românească. Păi, lor nici măcar nu li s-a cîntat imnul pe podiumul european anul ăsta, li s-a pus „Trei culori“.
Sînt mulţi care au simpatizat cu Oţelul, care i-au ţinut pumnii pentru efortul de a închide gura căpcăunilor sforăitori ai fotbalului decibelic. Dar după focul pasiunii a urmat scrumul raţiunii. O echipă mică, solidă şi sufletistă s-a transformat într-o echipă mică, sordidă şi habarnistă.
Se spune că patronii americani ai echipei Manchester United vor să listeze firma la bursa din Singapore, sperînd să obţină un miliard de dolari pe acţiuni. Asta după ce au plătit alte 1,3 miliarde cînd au cumpărat clubul. De ce la sumele astea învîrtite în jurul lor, jucătorii continuă să alerge în chiloţi după minge?
„Noi i-am lăsat pe băieţii ăştia în prima urnă valorică şi ei au ajuns în a patra, aşa că nu ştiu de ce ar trebui iertaţi. În ultimii ani am avut de toate la Naţională, mai puţin rezultate.“ – Dan Petrescu. Greu să zici mai bine.
O, da! Şi mama prim-ministrului prăjiturilor (atenţie, ştiu exact ce vorbesc!). Piratat de politicieni şi antipoliticieni, de afacerişti, de întreprinderi de stat care contribuie la puşculiţa-frunzuliţa şi, în general, de oricine are chef să se bage în seamă, Bute mai are doar de auzit celebrul îndemn cotrocenist care i-a zguduit urechile şi lui Hagi.
Refuz să vorbesc despre tehno-botanice, mai ales după finala Djokovic-Nadal – ăştia parcă au mîncat iarba fiarelor! Federer ar putea fi victima unei supradoze de tenis, chestie care în acest sport te pîndeşte la orice colţ de teren. Un ritm infernal, susţinut de bani, faimă...
Nu ştiu cît de tare s-a săturat mulţimea de fotbal, dar e limpede că pasiunea nu e o ecuaţie cu rezultat constant. Cum ar zice ostaşul sovietic: niet votki, niet liubov – adică unde nu-i cultură, vai de pasiune.
E şut, dar fîsîit. Dacă se trăgea cu sete, cădea aproape tot zidul de fum al Ligii. Atenţie mare însă că se pregăteşte contraatacul! Să nu se ducă Timişoara în cupele europene, primesc, dar să nu retrogradeze, şi nici Bistriţa. Să rămînem cu toţii strînşi la focul călduţ al Ligii.
Englezii de la Nottingham Forest au stabilit un record: au cîştigat Liga Campionilor în sezonul următor celui în care au luat primul titlu. Românii au dat-o pe dos: imediat după prima participare în Ligă, Urziceni a retrogradat.
Jos cei care ţin cu Barcelona! Jos oportunismul! Jos spiritul de turmă şi lipsă de imaginaţie! Jos sus! Sus jos! Pe bune, m-am săturat de fabuloasa noastră apetenţă de a căpuşa orice întreprindere de succes, de a amuşina, convenabil, pe lîngă fructele dulci ale altora.
Nu e foarte clar ce e în capul celor care insistă să ia români care să le frece băncile, scaunele, canapelele sau ce-or mai avea prin preajma terenului. La FC Masochismenheim e încă loc, dar din ce în ce mai puţin. Probabil că varianta ideală ar fi ca un „Gigi“ să ia o echipă din afară şi să vină cu români cu tot. De genul „Osasuna e numai una“.
Ce se întîmplă la Oltchim Rîmnicu Vîlcea e în firea lucrurilor de pe la noi?
Dacă e vorba de combinat, cred că trebuie întrebat chiar Constantin Roibu, cel mai vechi manager în funcţie din România alături de Mugur I. şi Mircea S. Dacă e vorba de handbal, răspunsul e acelaşi.
Sportul nu mai e o senzaţie, ci o ocupaţie, precum construcţia de maşini sau fabricarea eugeniilor pe bandă rulantă. O asemenea industrie nu poate funcţia doar cu literatura, ba chiar prea puţin. Ea cere matematică grea, electronică fină şi practici de genul celor ale agenţilor de bursă, care dau verdicte după cum defilează cifrele.
Popicarii trăiesc o dramă permanentă, care-i strînge în ei înşişi: au cele mai multe victorii din istoria sportului omenesc, dar nu-i bagă nimeni în seamă. Din cînd în cînd, fascinaţi de frumuseţea unei lumi secrete, jurnalişti loviţi cu leuca excentrismului se îndrăgostesc de această ocupaţie comunală şi purced la un forcing redacţional.
E timpul ca suporterii să nu mai fie discriminaţi, să-i privim ca pe semenii noştri. A-i separa de grupurile de spectatori moderni, adaptaţi zilelor noastre pe cei încremeniţi în alegeri animalice, vieţuitoare torturate de nevoi contra naturii tolerante a planetei înseamnă a-i abandona propriilor porniri, a-i condamna să-şi perpetueze boala.
Nu mai visăm la nimic. Visele sînt pentru cei care se uită la cer, nu pentru cei care stau cu capul în pămînt să nu dea în gropi. Cît despre ciclism, la noi a devenit un sport extrem, iar practicanţii lui fac figură de sectanţi sinucigaşi. Pentru ei circuitele de Formula 1 sînt reale, rulează permanent pe ele, rătăciţi printre bolizi.
Noi arătăm a popor fără proiect. Trăim calduţ, duşi de curenţii circulari ai scandalurilor. N-avem imperative. Ne-am creat un microclimat care exclude confruntarea externă. Ne sîntem suficienţi. Sîntem, deci, campionii lumii noastre.
România e în handbal ceea ce e Egiptul în general – o naţiune ale cărei piramide par construite de alţii. Aşa privind lucrurile, sîntem o bizarerie: ne-am pus lumea la picioare după care am plecat să ne culcăm vreo cîteva mii de ani, ca vrăjitorul Merlin.
Steaua poate să moară în multe feluri după ce (sau în timp ce) vede oraşul de adopţie al lui ăla micu’. Să moară de frică. Să moară de prea mult curaj. Să moară pe teren (mamă, ce bine sună asta în gura fotbaliştilor!). Să moară şi să învie. Să moară de foame de goluri. Să moară cu zile (sau cu minute, în prelungiri).
Cică ne-ar umbla vorba prin Europa: „Românilor nu trebuie să le dai gol ca să-i baţi. Trebuie doar să ai răbdare, că se vor bate singuri“. Pare să fie un aforism acoperitor istoric şi nu doar fotbalistic. Un răutăcism. De fapt, Marica a fost chiar bun la meciul cu Italia.
Cercetătorii britanici au descoperit că în cazul Stelei s-au aliniat stelele în acea zi fatidică pentru capul lui Neşu (în sensul în care nu şi l-a spart, ceea ce îi anulează respectivului jucător tot hazul). Se pare că echipa lui Lăcă ar fi întîlnit cel mai slab adversar din grupă, pe teren propriu, că ar fi nimerit schimbările, că ar fi reuşit să scape cu faţa relativ curată o repriză şi ar fi beneficiat de cetăţeanul Stancu, un tip care vrea să ne demonstreze ceva, dar nu ne e prea clar c
N-am jucat de la egal la egal cu nimeni. Cu Franţa am avut mingea doar 40% din timp. Media procentuală a împrietenirii cu balonul în ce-i priveşte pe cei de la CFR Cluj, la meciurile cu Basel, Roma şi Bayern, e pe undeva la 36%, la fel ca aceea a Stelei cu Liverpool şi Napoli. Prea multă statistică? Exact! De aceea o şi dăm pe poezie, doinit şi vopsit.
Se pare că, în lume, sportul care poate aduce cîştigurile cele mai mari pentru un jucător ar fi golful. În România, caracteristica principală a acestui sport (practicat pe nişte jumătăţi de terenuri) este că îi poate decava pe cei care încearcă să-l practice. Handicapul acesta al nostru mai poate fi recuperat?
Știu care e asemănarea dintre o echipă al cărei antrenor se schimbă lunar şi o echipă fără antrenor: un patron din Liga Întîi. Deţinătorii de echipe au inventat ruleta românescă, le întind antrenorilor un pistol cu cinci gloanţe în butoiaş. Cît noroc poţi să ai?
Sîntem mult mai buni, doar că avem ghinion, ne fură arbitrii, n-am avut timp să ne închegăm şi... şi... ei bine, important e că urmează un alt meci. Nu, nu e un meci decisiv, cum n-a fost nici unul în ultimii 2000 de ani. Aici totul se amînă, ca la tribunal, ca la doctor, ca la autostrăzi.
Mitul măririi şi decăderii pieţei imobiliare în Valachorum, despre asta e vorba la Unirea SRL, cunoscută şi ca Unirea SRFFFLFF (Societate cu Răspundere Foarte Foarte Foarte Limitată Faţă de Fotbal). Ce să ne mirăm?
Echipele noastre sînt mai mult sau mai puţin bibelouri de porţelan fals în vitrinele kitsch ale deţinătorilor. Nimeni nu vine să cumpere aşa ceva, s-au dus vremurile cînd prosteam vizitatorii naivi cu carnete de partid şi decoraţii ale defunctei RSR.
Dacă Steaua juca încă din ’86 tiki-taka devine clar că acest sistem a ajuns în Peninsulă adus în bagaje de căpşunari. Iar spaniolii, şmecheri, l-au brevetat pe furiş.
Vuvuzela (sau vuvuzeaua, în varianta românizată) să fie de vină pentru surprizele de la Cupa Mondială? Să fie nord-coreenii mai puţin sensibili decît brazilienii la al său zumzăit? Să fi avut elveţienii şi mexicanii vată în urechi în vreme ce spaniolii şi francezii, cu timpanele expuse, să fi jucat cu creierii făcuţi varză de zglobia trompetă?
Nici vorbă, pe cît de prost vor sta pe teren cele două, pe atît de bine vor performa la televizor şi viceversa. E principiul nedeterminării al lui Heisenbergcali.
