Rio + 20: sîntem pe cont propriu

În 2009, am fost la Copenhaga pentru a scrie despre conferinţa de la care se spera atunci că pune bazele unui acord internaţional care să menţină încălzirea globală în limite ce nu vor aduce transformări catastrofice (celebrul „mai puţin de 2 grade Celsius“). Atunci a existat o speranţă reală, s-a negociat pînă în ultima clipă şi s-a eşuat. Trei ani mai tîrziu, la Rio de Janeiro, încă de la început s-a sperat puţin. Cum s-a prevăzut, rezultatul este vag şi senzaţia generală a fost că negocierile s-au încheiat înainte de a începe.

Care este miza? De ce au venit 50.000 de persoane la Rio anul acesta? Formal, în iunie 2012 se aniversează 20 de ani de la prima Conferinţă internaţională la Rio, unde liderii mondiali de atunci au pus bazele sistemului internaţional de protecţie a mediului. Două decenii mai tîrziu, trebuie să verificăm unde am ajuns, cum stăm în cursa cu încălzirea climatică, cît de eficiente sînt mecanismele de negocieri internaţionale pe care le avem în domeniul protecţiei mediului. În realitate, stăm rău, foarte rău. Unii oameni de ştiinţă spun deja că nu mai avem şanse să rămînem sub limita de 2 grade Celsius care ne fereşte de catastrofă. Ţări ca Maldive sau Bangladesh îşi văd deja coastele inundate de apele oceanice şi oamenii – forţaţi să renunţe la stilul lor de viaţă tradiţional şi să se mute în mahalalele marilor oraşe. Un miliard de oameni în lume suferă de foame cronică. Inegalităţile sociale cresc, la fel şi emisiile poluante.

Spre deosebire de Copenhaga, care s-a concentrat pe criza climatică, conferinţele de la Rio au ca temă dezvoltarea sustenabilă, într-un fel încercînd o abordare mai complexă a problemelor gobale, prin prisma interconexiunilor dintre ele: printre miliardul de înfometaţi, unii sînt tocmai acei ţărani din Bangladesh forţaţi să se mute la oraş unde nu găsesc de muncă; printre cei care mor de foame sînt şi foşti agricultori care nu-şi mai lucrează pămîntul din cauză că nu mai pot prezice vremea şi nu-şi mai pot plănui culturile; dacă micii fermieri nu mai produc, dependenţa noastră de alimentele nesănătoase produse prin agricultura industrială creşte, la rîndul ei, acest tip de agricultură, care, odată extinsă, conduce la mai multe emisii nocive şi la mai multe efecte distructive asupra solului şi apei.

Ce s-a negociat?

Tema principală la Rio a fost cum să continuăm să ne dezvoltăm, dar să o facem într-o manieră care respectă limitele naturale ale planetei. Ce fel de energie să folosim, cît de mult să consumăm, cum să distribuim resursele la nivel global? De data aceasta, conceptul mai vechi de „dezvoltare sustenabilă“ a fost înlocuit cu unul susţinut mai degrabă de ţările bogate şi marile corporaţii – „economia verde“. În spatele acestui concept nou stau două dimensiuni importante: nevoia de „înverzire“ a economiei este puternic recunoscută şi se cer măsuri rapide în această direcţie; şi mecanismele prin care se poate ajunge la această „înverzire“ sînt mai degrabă ale economiei de piaţă. De exemplu, se consideră că singura modalitate prin care resursele naturale pot fi protejate este dacă li se ataşează un preţ. Economia verde, susţinută puternic de europeni şi mai puţin de americani, care s-au arătat mai degrabă tăcuţi la acest summit, a fost criticată dur atît de ţările în curs de dezvoltare, cît şi de societatea civilă.

Ţările în curs de dezvoltare au respins conceptul pe motiv că ar fi o impunere a celor bogaţi. Această dinamică era previzibilă, mai ales pentru cine a urmărit atent negocierile internaţionale de la Copenhaga încoace. Europa şi America pur şi simplu nu mai au suficientă putere în lume. India, China, Brazilia contează mult, fără ele nu se mai poate decide nimic. Şi aceste ţări vor să crească în continuare fără limite impuse din motive legate de starea planetei. Dacă Europa şi America au putut să crească cum au vrut, poluînd planeta timp de secole, este acum rîndul altor ţări să facă la fel. Istoria colonială face şi mai dificil ca vesticii să poată impune ceva. Această dinamică a blocat acordul de la Copenhaga. Societatea civilă a respins economia verde din alte motive. La baza economiei verzi de află – conform majorităţii ONG-urilor şi a grupurilor indigene prezente la Rio – ideea de comodificare a naturii. De exemplu, conceptul de „capital natural“ care stă la bază economiei verzi, implică punerea unui preţ pe copaci, pe ape, fapt considerat o abordare periculoasă: dacă poţi să răsplăteşti în bani poluarea unui rîu, ce te va opri să o faci? Mai mult, ce drepturi vor avea oamenii care trăiesc de pe urma rîului, dacă sistemul economiei verzi predominant va permite corporaţiilor poluante să facă ce vor, atîta timp cît plătesc un preţ considerat corect. Criticii conceptului mai spun că metode mai simple, mai directe, precum pur şi simplu reglementarea mai strictă a poluării, pot funcţiona mai bine decît metoda creării de noi pieţe ale resurselor naturale (în Europa, piaţa emisiilor de carbon este departe de a fi un succes). În fine, în termeni marxişti, s-ar putea spune că resursele naturale au devenit noua destinaţie a capitalului internaţional care caută noi zone de extindere. Criticile sînt valide. La fel de adevărat este că economia verde nu trebuie să însemne comodificarea naturii. Documentul de la Rio este atît de vag, încît economia verde poate însemna orice, chiar şi un fapt exclusiv pozitiv. În această lipsă de concreteţe a documentului stă un mare pericol, dar şi o mare oportunitate.

Viitorul e deschis

Pericolul este că cei puternici vor decide ce înseamnă economia verde. La Rio, negocierile oficiale şi evenimente paralele organizate de guverne şi corporaţii au avut loc în Rio Centro, pe plajele sudice ale oraşului. Societatea civilă s-a aflat într-o reuniune separată, în centrul oraşului (la Rio, centrul este mai degrabă o zonă săracă, sau cel mult mixtă, în vreme ce sudul este relativ luxos), la o distanţă de cel puţin două ore cu autobuzul sau maşina.

În vreme ce societatea civilă critică documentul final la două ore distanţă, lideri politici lansau iniţiative voluntare împreună cu corporaţiile: multe dintre ele se refereau la eforturi pe care corporaţiile singure şi le asumă să le facă pentru a-şi „înverzi“ afacerile sau la scheme prin care vor fi calculate efectele poluante produse de marile companii. Deşi e bine că marile companii recunosc importanţa protecţiei mediului, este problematic ca ele să fie lăsate să acţioneze pe baza unor angajamente pe care singure şi le asumă. Corporaţiile sînt de vină pentru o serie de probleme cu care ne confruntăm în prezent (printre ele, poluarea, sistemul alimentar global deficitar) şi nu putem avea încredere că se vor autoreglementa suficient. Acesta este pericolul: cu un document slab, cei puternici vor decide ce măsuri se vor lua şi cît de ambiţioase vor fi ele.

Oportunitatea rezidă în ceea ce se poate construi pozitiv, de către guverne, societatea civilă, micile companii, pe baza impulsurilor, chiar şi slabe, reprezentate de acest document. De exemplu, în domeniul agriculturii, micii fermieri sînt puternic susţinuţi, pentru potenţialul pe care îl au atît în ceea ce priveşte productivitatea, cît şi în ceea ce priveşte combaterea sărăciei. Impulsionate de Rio, guvernele lumii pot lua decizia încurajată aici de a redistribui finanţarea acordată în prezent sectorului agricol industrial către micii fermieri. ONG-urile prezente, deşi extrem de frustrate de calitatea documentului final precum şi de faptul că nu au fost cu adevărat implicate în negocierea lui, au declarat, totuşi, că Rio a constituit un moment important, mai ales prin prisma legăturilor pe care le-au putut stabili, atît între ele, cît şi cu actori guvernamentali şi economici. Pe baza acestor legături se pot construi proiecte.

Dacă o căutăm, speranţa există. Însă faptul că balanţa puterilor gobale în prezent se înclină în defavoarea oricăror acorduri semnificative, faptul că documentul final nu a fost negociat serios cu societatea civilă şi faptul că, în jurul meu, în timp ce scriu acest articol la Rio Centro, se află mai degrabă oameni politici şi afacerişti decît ţărani, studenţi, activişti, mă face să cred că această speranţă este, totuşi, mică. La finalul conferinţei de la Rio, pe 22 iunie, Achim Steneir, directorul general al Programului de Mediu al ONU (UNEP), a declarat: „Rezultatul de la Rio îi va dezamăgi şi îi va frustra pe mulţi, mai ales dacă luăm în considerare ce ne spun ştiinţa climatică, luptele zilnice pentru supravieţuire ale multor indivizi şi familii, perspectivele de dezvoltare într-o lume de şapte miliarde de oameni, precum şi nevoia de a face o schimbare semnificativă. Însă, dacă statele, companiile, oraşele şi comunităţile pot merge înainte pe baza elementelor pozitive care există, totuşi, în documentul de la Rio, ne-am putea într-o zi îndrepta spre viitorul pe care ni-l dorim“. Se pare că şi de la nivel înalt ni se spune că sîntem pe cont propriu. Sau că viitorul depinde de noi.

Claudia Ciobanu este reporter al agenţiei internaţionale de ştiri Inter Press Service.

Foto: L. Muntean