"Trepte" spre normalitate

"Dacă vorbesc cu Dumnezeu înseamnă că mă rog. Dacă Dumnezeu vorbeşte cu mine, sînt schizofrenic." Thomas Sasz O frunză călcată accidental de o maşină Gîndiţi-vă, doar pentru un moment, cum aţi fi. Să vă treziţi într-o bună dimineaţă şi să nu vă mai amintiţi. Să nu vă mai recunoaşteţi degetul mare care se iţeşte de sub colţul drept (sau stîng) al plăpumii, de cel mic, iar ierarhia degetelor să vi se pară o prostie, culorile păturii, străine, şi să nu mai desluşiţi clar roşul de albastru sau poate de ocru, şi să vă enervaţi subit că, dacă portocaliului i se mai poate spune şi oranj, de ce i se mai spune şi ocru, şi să nu vă mai amintiţi nici pijamaua cu care v-aţi culcat cu doar cîteva ore înainte şi cum ar fi... cum ar fi să vă treziţi într-o bună dimineaţă şi să nu vă mai amintiţi de dvs., în acea bună dimineaţă, decît prin prisma unei frunze călcate, într-o bună dimineaţă şi total accidental, pe trecerea de pietoni, de o maşină? Miky este un bărbat spre patruzeci de ani. Poartă ochelari groşi, este tuns scurt şi are ochi albaştri. Ramele sînt grele pentru că suportă lentile duble, iar ochelarii îi tot alunecă spre vîrful nasului. Se simte măgulit că vreau să-i iau un interviu, dar mă avertizează de la bun început că vorbeşte foarte mult. Despre boală, povesteşte acum detaşat şi cu un oarecare umor. ...la un moment dat te înveţi... ţi se pare normal... zici că ţine de tine... O cunoaşte de acum pe dinafară şi o prezintă ca pe o veche cunoştinţă. Lucrurile nu au fost însă dintotdeauna aşa. ...Prima mea întîlnire cu o secţie de psihiatrie... era în '95, era frig şi mizerie... Cu secţia de spital a început coşmarul lăcătuşului, pe atunci în vîrstă de nici treizeci de ani. Lucra pe undeva, pe lîngă PRO TV, la o secţie de dropsuri. A început dintr-odată. Pe nesimţite. Nu ştia ce i se întîmplă. A simţit aşa, că nu mai are răbdare. Nu poate să explice. Trăiri pe care le simţi, dar nu le poţi îmbrăca în cuvinte. Nu mai putea să doarmă, nu se mai putea concentra şi stătea mereu "ca pe ghimpi". ...Asta m-a pus pe gînduri. Am început cu acupunctura... După care, doar frînturi de imagini. A încetat să se mai ducă la serviciu. ...Am fost la doctor... A încetat să mai iasă din casă. ...Mi-au dat trimitere... să mă pensionez pe caz de boală. La psihiatrie însă nici n-au vrut s-audă. ... eu eram cu adevărat bolnav şi ăia nu credeau... eu cred că trebuie să fii un om sucit ca să fii bolnav... (Aflu cu stupoare că pînă şi bolnavii de Alzheimer - pentru care, deocamdată, nu există o asistenţă socială susţinută şi o evidenţă clară a numărului de cazuri - spre a primi în continuare pensia pe caz de boală, trebuie să aducă dovada, anual, în condiţiile în care unii sînt complet imobilizaţi, cum că sînt "în continuare", bolnavi...) Despre secţia de spital îmi povesteşte acum cu tristeţe şi cu o oarecare uimire. ...Stăteam 20 într-o cameră... de multe ori dormeam şi cîte trei în două paturi... paturi înguste, de spital. Mă tot gîndeam că n-am comis, pînă la urmă, nici o infracţiune... Cînd faci ceva rău, vezi o logică în pedeapsă... dormeam însă şi trei inşi în două paturi... şi era şi frig, şi mizerie... iar eu nu făcusem nimic... ...La un moment dat, l-au externat. Tratamentul medicamentos era complet. Nu mai aveau ce să-i facă. Dar lui nu-i era bine. Continua să ia medicamente cu pumnul. ...mama spune că odată am ieşit în pielea goală pe stradă; era prin februarie... cică am vrut să mă arunc în apă... m-a scos poliţia şi m-au dus la secţie... bine că pe atunci nu erau atîtea televiziuni că ajungeam şi vedetă! L-au internat din nou... de data asta au urmat şedinţele de electro-şocuri. ...mama spune că vorbeam cu Dumnezeu şi că Dumnezeu zicea că n-o să mă lase să mor... Poate de-asta mi-au făcut şi electro-şocurile... să-mi dispară vocile din cap; dar ştiţi ce mă întreb eu? Pînă la urmă unde e normalitatea şi unde nebunia? La Centrul "Trepte", Miky a ajuns în 2001. Treptat, s-a integrat în diferite grupuri de psihoterapie. A reînvăţat să intre în vorbă cu oamenii şi să aibă răbdare la lucru. Treptat, agitaţia i-a dispărut. I-a dispărut, la fel de treptat, şi dorinţa de a ieşi brusc din cabinet şi de a o lua pe coclauri, prin ploaie... ...acum sînt bine... simt aşa, că m-am liniştit... am trecut şi pe alt medicament... la început nu mi-a plăcut... credeam că nu-mi face nimic... n-aveam nici o reacţie adversă... deh, opt ani cît am stat pe Fluanxol... cred că mă şi îndrăgostisem de el... după o doză de Fluanxol ţi-e atît de rău că zici "mă, da' bine lucrează tratamentul ăsta!". Cu ăsta nou nu simt nimic şi nu-mi prea convine că zic "ce medicament e ăsta de nu simţi nimic"? Da' acum simt că sînt normal... În prezent Miky a devenit angajatul Centrului. Are grijă să închidă cabinetele, face curat şi joacă şi un oarecare rol de intermediar între pacienţi şi terapeuţi. Îi cunoaşte pe toţi beneficiarii, stă la taclale cu ei, le vorbeşte, îi ascultă... ...dacă n-aş fi venit aici? Probabil stăteam în camera mea, închis... ce altceva poţi să faci cu o pensie de un milion? Mănînci Linco pe pîine... dar eu cred că asta mănîncă jumătate din populaţia României... De la viaţă Miky aşteaptă foarte puţin. Un radio şi un televizor... îi plac filmele vechi... Bugsy cu Warren Beatty... ...o replică dintr-un film face cît tot filmul, nu credeţi? ...dacă am terminat... pot să vă recit o poezie? Şi sting reportofonul după ultimele versuri din Istoria romanţată a sinucigaşului ratat . "Trepte" La două staţii de autobuz de Piaţa Sudului. Spitalul Clinic de Neurologie şi Psihiatrie "Prof. Dr. Alexandru Obregia". Un corp de clădiri vechi. Fostul "9". Într-una din clădiri, un spaţiu "liber". O insulă în care afişele gen "Fumatul interzis" îşi pierd cumva din tărie şi din puterea inchizitorie; înăuntru e cald, în ciuda gerului de afară; măsuţe colorate; sucuri, prăjituri, ceaiuri şi cafele; pe un panou, o sumedenie de poze; pe altul, picturi şi colaje; totul pare ca şi cum... "această structură funcţionează diferit de un spital. Trebuie să creezi un spaţiu social, adică să oferi în permanenţă beneficiarilor cafea, sucuri, pişcoturi... să creezi un mediu cît mai prietenos..." Doamna doctor Consuela Vasilescu , una dintre "veteranele" departamentului, îmi prezintă pe rînd încăperile. În Sala Mică, o încăpere plină cu rafturi şi mobilă din prefabricate, toate vesel colorate, stau cele trei calculatoare destinate grupului de informatică. În Sala Mare, unde se desfăşoară grupurile de expresie dramatică, mişcare, marionete, dans şi se ţin şi reuniuni şi training-uri, există, pe toţi pereţii, fotografii cu beneficiarii Centrului în diferitele activităţi pe care Centrul le organizează pentru ei. Ce este, pînă la urmă, "Trepte"? "Prima structură de psihoterapie comunitară din ţară." Domnul doctor Radu Teodorescu , coordonatorul departamentului, îmi spune că totul a început, de fapt, în urmă cu cinci ani, din iniţiativa unui grup de specialişti. Înainte să devină departament al spitalului, "Trepte" funcţiona benevol, ca centru pilot. "Nevoia unui asemenea centru era evidentă în România. Nu mai puteam accepta că starea unor pacienţi se ameliorează doar din punct de vedere medical şi că dincolo de un anumit punct ei nu mai pot trece; fără o intervenţie psihoterapeutică erau nişte pacienţi condamnaţi pe viaţă la izolare şi la instituţionalizare, ei avînd totuşi şansa de fi reintegraţi în comunitate. Însă simplul tratament medicamentos, care le era administrat, nu putea rezolva acest lucru." Odată cu "Trepte", s-a dorit, aşadar, continuitatea şi întregirea tratamentului biologic, prin terapia psihosocială - într-un fel, reconectarea pacienţilor la lumea din jur. Însă doar entuziasmul şi iniţiativa nu au fost de ajuns pentru ca lucrurile să decurgă fără probleme. În primul rînd, a existat problema spaţiului. "Timp de mulţi ani, nimeni nu ne-a oferit nici un ajutor, nici un suport şi nici măcar un sediu, cu toate că diferite spaţii (grădiniţe, creşe) se tot reprofilau... dar niciodată pentru noi..." Pînă la urmă, conducerea Spitalului a fost cea care a pus la dispoziţia grupului de "benevoli" o clădire mică în incinta Spitalului. "De fapt, ar trebui să funcţionăm în afara Spitalului, în comunitate, dar nu avem de ales. Acesta este un dezavantaj real în ceea ce priveşte pacienţii. Mulţi au amintiri neplăcute despre Spital, asociindu-l cu momentul cel mai rău al vieţii lor... cînd au fost deliranţi, cînd au auzit voci, cînd au fost în pragul sinuciderii; de multe ori, internarea s-a făcut împotriva voinţei lor, aşa că, deşi aici nu purtăm halate şi încercăm să dăm spaţiului o înfăţişare cît mai... non-medicală, pentru mulţi dintre ei e foarte dificil să revină în acest loc." (Îmi amintesc de cîteva adăposturi pentru oamenii străzii din Bucureşti, construite cu bani de la Banca Mondială care şi în prezent stau închise şi nefolosite... şi cad de acord cu domnul doctor, şi oftăm la unison în ceea ce priveşte interesul autorităţilor locale pentru folosirea şi redistribuirea acestor spaţii.) "Ne-am apucat aşadar de lucru; s-a funcţionat pe bază de voluntariat - în timpul liber şi fără salariu, timp de patru ani de zile. După care am scris un proiect care a fost acceptat de Banca Mondială, fiind şi singurul de acest fel pe care l-au finanţat în România. Oamenii au devenit salariaţi, s-a format o echipă de 8 persoane, iar în 2000 proiectul a început să se deruleze, statul român suportînd partea salarială, iar Banca Mondială, formarea acestor oameni." (Aflu însă că lucrurile s-au mai complicat niţel pentru că fondurile Băncii Mondiale au mai adăstat prin Ministerul Sănătăţii, blocate fiind din motive... necunoscute!) Totuşi lucrurile s-au pus în mişcare, iar în prezent, mai bine de 50 de beneficiari, la Centrul "Trepte", reînvaţă armonia cu restul lumii. Prin programe psihosociale, terapie de grup şi ocupaţională, diferite activităţi care le facilitează comunicarea şi reintegrarea. Ce înseamnă însă, concret, toate acestea? Ce înseamnă "Trepte", dincolo de terminologia de specialitate? Poate ...Un ceai de tei... mini-spectacolul de teatru desfăşurat vara trecută, care a readus în luminile rampei suflete ca cel al lui Miky. Poate... Miky, care dintr-un caz pierdut într-o lume pe care nu o mai înţelegea, a devenit angajatul de încredere al Centrului, recitînd poezii şi filosofînd cu umor pe marginea bolii psihice. Poate... tînărul domn, puţin trecut de 30, care, fără drept de apel, la 16 ani, a fost rupt de o realitate pe care nici n-a apucat să o cunoască; stări de delir, halucinaţii... internări lungi şi dese. Doamna doctor Vasilescu îmi povesteşte că timpul şi viaţa acestui "cel mai recent caz" îi erau împărţite între lunile petrecute în Spital, sub cheie, şi lunile petrecute acasă, în camera lui. Tot sub cheie. Cum orice punte cu realitatea părea ruptă pentru totdeauna, familia vroia să-l instituţionalizeze. "Am reuşit însă, pînă la urmă, să-i convingem să renunţe la acest pas dezastruos şi să-l aducă la noi." ...Poate într-adevăr, pînă la urmă, asta înseamnă "Trepte". Convingerea celor din jur că, după numai un an petrecut aici, dintr-un caz pierdut de restul lumii, tînărul de mai sus şi alţii care îi seamănă, pot redeveni oameni printre oameni, pot ajunge să locuiască singuri într-o garsonieră, să se îngrijească singuri, să ia masa la Mall şi să viziteze Muzeul "Antipa".