„Sîntem puţin pierduţi în modernitate“ – interviu cu Nicolaus SCHAFHAUSEN
Relaţia noastră cu Brâncuşi, atît în timpul vieţii sale, cît şi după moartea sa, a fost şi este una a exceselor. Refuzat, tolerat, sufocat, suprasolicitat de-a lungul timpului ori de-a dreptul abuzat astăzi de societatea românească, Brâncuşi este, la nivel internaţional, unul dintre cei mai influenţi artişti ai secolului XX. O etichetă care trebuie constant adnotată. Expoziţia „Efectul Brâncuşi“ s-a deschis pe 11 iunie la Kunsthalle Wien. E un proiect care discută modul în care artistul român a transformat întreg secolul XX şi percepţia asupra obiectului artistic, influenţa lui propagîndu-se şi astăzi asupra unei întregi generaţii de artişti. Un proiect expoziţional cu peste 20 de artişti internaţionali, deschis pînă pe 21 septembrie. Nicolaus Schafhausen, directorul Kunsthalle Wien, este cocuratorul expoziţiei „Efectul Brâncuşi“.
De ce v-aţi oprit asupra acestui titlu? De ce Brâncuşi văzut ca un efect?
Nu m-am gîndit niciodată să fac o expoziţie despre Brâncuşi şi cu Brâncuşi. Dar acum cîţiva ani am realizat că există foarte mulţi artişti contemporani – şi nu contează de unde provin – care se referă, în lucrările lor, la Brâncuşi.
Putem vorbi despre o obsesie numită Brâncuşi?
În expoziţie sînt lucrările – în principal sculptură, dar şi pictură şi o lucrare video – a peste 20 de artişti. Teoretic, puteau fi mult mai mulţi. Cînd am tratat cu fiecare în parte, am înţeles că nu este vorba de un copy & paste al esteticii lui Brâncuşi, dar că Brâncuşi este pentru ei o figură extrem de fascinantă a modernităţii. Acelaşi lucru se întîmplă cu Duchamp. E un fenomen artistic foarte interesant. Artiştii pe care i-am ales se referă indirect la Brâncuşi. E una dintre cele mai frumoase expoziţii pe care le-am creat şi este începutul unui interes general pe care îl am faţă de figuri importante ale modernităţii.
De ce este discursul despre modernitate atît de actual astăzi?
Cred că sîntem puţin pierduţi în modernitate. Nu este ceva negativ, dar dacă priveşti ce se întîmplă şi în arhitectură, şi în design, realizezi că trăim într-o eră care încă îşi caută noi forme de expresie artistică – forme politice şi estetice. Poate de aceea mulţi artişti se întorc asupra unor figuri atît de importante ca aceea a lui Brâncuşi.
Putem vorbi despre o modă sau despre o nostalgie?
Cred că are legătură cu nostalgia. Dar e şi un soi de neo-romantism.
Am fost aproape surprinsă să văd că Brâncuşi însuşi este în expoziţie! Ha! De ce să fii surprinsă?
Expoziţia se numeşte „Efectul Brâncuşi“!
Da, dar astăzi se operează mult în numele lui Brâncuşi, e mitizat, se construieşte un întreg discurs în jurul lui, aproape totul e posibil, e ca o parolă magică, dar el, operele lui lipsesc cu desăvîrşire. Este o soartă pe care, probabil, ajung să o împărtăşească clasicii. Istoricul de artă Ioana Vlasiu vorbeşte deopotrivă despre libertăţi şi deschideri spre arta Europei de Vest, care au putut avea loc în România în numele lui Brâncuşi, înainte de 1989, dar şi despre dezvoltarea unei hagiografii nocive care are loc astăzi.
Mi se pare o observaţie foarte bună. Împreună cu Vanessa Joan Müller, cocuratoarea acestei expoziţii, am discutat despre asta de multe ori. E important să includem lucrări ale lui, sau nu? Am considerat că am fi de-a dreptul aroganţi dacă nu am arăta nici o lucrare de Brâncuşi. Sînt în expoziţie 20 de fotografii originale de Brâncuşi, din colecţia Kunsthaus Zürich. După cum ştii, fotografiile lui erau la fel de importante ca sculpturile lui. Iar el refuza să lucreze cu alţi fotografi. E foarte interesant ceea ce spunea, acum mai bine de 70 de ani: de ce avem nevoie de originale cînd putem face o documentaţie fotografică a acestora? Acum pare o întrebare naivă, dar dacă ne uităm din nou în urmă la anii ’50 – acesta era un statement extrem de radical! Brâncuşi nu era interesat doar de forma în sine, ci şi de ceea ce forma înseamnă, ce semnifică ea.
Spuneţi, la un moment dat, despre această expoziţie că importanţa lui Brâncuşi se simte deopotrivă în arta minimalistă, cît şi în estetica instalaţiilor de artă. Vedeţi întreaga expoziţie ca pe o mare instalaţie?
Am decis să nu punem numele artiştilor pe pereţi. Nu e o expoziţie didactică, de muzeu, cu etichete. Vizitatorii primesc o broşură cu detalii despre fiecare lucrare, dar trebuie încet-încet să se familiarizeze cu spaţiul. Întreaga expoziţie e o instalaţie, da!
Sînteţi, deci, un curator foarte prezent în expoziţie. De ce aţi decis să faceţi expoziţia într-o estetică mai degrabă a invizibilului, a auctorialităţii absente? Apăsa prea mult greutatea lui Brâncuşi însuşi?
Dacă vrei cu adevărat, afli tot din materiale prezente în expoziţie, dar informaţia nu îşi doreşte să îngreuneze expoziţia în sine.
L-aţi ales pe Andrei Cădere pentru această expoziţie, alături de alte poziţii clasice.
E aproape un fenomen similar cu Brâncuşi, mulţi artişti contemporani se referă la Cădere astăzi. Iar fără Brâncuşi, Cădere sigur nu ar fi existat.
Cum aţi făcut selecţia lucrărilor contemporane?
Nu am selectat doar artişti, ci şi arhitecţi (de exemplu Jürgen Mayer H., care a construit mult în Georgia şi pe care îl interesează formele brâncuşiene) şi designeri. Realizînd o cercetare tot mai amplă, am găsit mai multe şi mai multe, tot mai multe lucrări care făceau referire la Brâncuşi...
Pare o poveste fără sfîrşit. Şi probabil elemente din ea au rămas în afara poveştii pe care o construiţi în expoziţie.
Nu e tocmai asta frumos? Mereu am în minte Coloana Infinitului... Da, e o poveste infinită. Nicio expoziţie nu poate fi completă. Şi expoziţiile tematice sînt nişte metafore. Pentru mine a fost important să spun ceva despre timpul nostru acum. Locuim într-un timp al nostalgiei astăzi? Sîntem oare pierduţi în modernitate? Către ce ne îndreptăm? Ce înseamnă modernitate pentru noi astăzi? În poziţia de curator eşti deopotrivă observator, spectator şi traducător. De ce a părăsit Brâncuşi România? Avea nevoie de găsirea unui context? O întrebare ca aceasta e importantă astăzi, în timpul globalizării, dar era importantă şi atunci, cînd internaţionalizarea modernităţii se producea, iar Brâncuşi probabil că nu îşi putea găsi locul în ţara sa.
Cum aţi ales artiştii români pentru această expoziţie, pe Anca Benera&Arnold Estefan şi pe Anca Munteanu Rimnic? În România o întreagă generaţie de sculptori (lansată imediat după sucombarea realismului socialist) şi mulţi artişti contemporani se regăsesc în estetica brâncuşiană. Este un punct de reper foarte viu.
În expoziţie sînt artişti din 17 ţări. Mi-au plăcut aceste două poziţii din România. Dar paşaportul nu a fost relevant pentru mine.
Cum aţi defini scena de artă din România, pe care aţi vizitat-o de mai multe ori?
Sînt foarte impresionat – şi asta este valabil atît pentru artişti din România, cît şi din alte ţări foste comuniste – că educaţia, şi nu doar cea artistică, este foarte bună. Cei mai mulţi artişti cu care am vorbit din România sînt deopotrivă fiinţe cultivate şi emoţionale. Gîndesc foarte profund despre situaţia actuală şi despre istoria lor, extrem de nuanţată. Pe de altă parte, mulţi artişti români trăiesc în afara ţării sau au studiat în afara ţării. Este un efect pozitiv în relaţie cu toate problemele – economice, identitare pe care România ca naţiune le are. Într-un fel, scena de artă locală, artiştii, organizaţiile cu care am vorbit, operează mai internaţional şi deschis decît alte naţiuni care nu suferă de criză economică, identitară, postcomunistă. Şi totuşi, e o situaţie dură în producţia artistică, curatorială, culturală, în România.
a consemnat Daria GHIU
