Un secol cu PPP

Fiindcă oferta din cinematografe nu merită să înfrunți COVID-ul, iar în Netflix e mult PR, m-am gîndit să dedic acest spațiu unei cauze mai bune, de exemplu Pier Paolo Pasolini. Întîmplarea face că în luna martie se împlinește un secol de cînd se năștea un personaj care, privind de la atîta distanță care așază lucrurile cu acuratețe, a spulberat de mult toate clișeele. După ce trec de cele mult folosite – conștiință vie, mereu în luptă cu vremurile, unul din marii intelectuali ai secolului 20, cineast de geniu, poet al marginalilor etc., etc. –, primul lucru care îmi vine în minte ar fi că avea vocația tragicului. Însă ar suna prețios, categorie pe care o ura din toată ființa sa, așa că prefer să spun că avea intuiția tragicului.

Așa a putut reda lumii privirea nepervertită, fie că a fost în cinema, în literatură, în filosofie și în propria viață. Sinceritatea nudă, luciditatea fără limite, starea de a fi treaz și în dezacord cu tine însuți pentru a merge mereu mai departe. Din acest punct se desprind toate: fervoarea de a denunța în orice moment ipocrizia și falsitatea, infuzarea mitului în miezul realității, transformarea poeziei într-o categorie perfect legitimă și poate necesară a realului, faptul că eliberarea interioară înseamnă uneori sacrificiu, că cele mai simple întrebări au cele mai grele răspunsuri. Că raiul este o altă față a infernului și invers. Iar starea de grație a oricărei ființe umane e la fel de posibilă ca și căderea.

Ca cineast a redat filmului treimea de aur imagine, sunet și cuvînt, dar a rezolvat și eterna dilemă dacă imaginea precedă cuvîntul sau cuvîntul precedă imaginea. Dacă privești filmele sale ca pe o oglindă care întoarce lumea invers, oamenii, umanitatea par în orice moment corul antic. Chipurile pe care camera le scruta îndeaproape, mai întîi în documentarele sale, vorbeau despre geografia interioară. (Într-o altă viață, pe la finalul anilor ʼ90, Cinemateca „Eforie“ era locul unde se intra la filmele lui aproape ca într-un templu. PPP era codul către alte lumi pe cînd viața nu era în altă parte, iar post- nu devenise cel mai comun prefix. Nu prea era zumzet înainte să înceapă filmul. Iar după genericul de final se așternea mult timp o tăcere limpede, adîncă și mereu uimită ca atunci cînd te ajunge propriul ecou din urmă. Aflai ceva despre tine sau despre lume care era deja acolo, dar avea nevoie de o privire pură ca să iasă la suprafață. Caseta video cu Teorema valora aur, azi filmele lui se găsesc chiar și pe YouTube – sînt destul de sigură că ar fi urît asta, așa cum ura din tot sufletul consumerismul, publicitatea și cultura de masă.)

Am să amintesc două secvențe: debutul lui Oedip rege / Edipo ré (1967) și finalul peliculei Teorema (1968). În Edipo ré sînt suficiente două minute, panoramări ale unor copaci și un stop-cadru fix, iar legea gravitației s-a spulberat. O mamă se desprinde de grupul de tinere femei burgheze plecate la un picnic. E momentul ei de intimitate, își alăptează copilul. Clipa se suspendă, totul vibrează, însă muzica inundă brusc cadrul. Chipul minunatei actrițe Silvana Mangano se întunecă într-o infinitate de tonuri. Ca atunci cînd te privește soarta fix în ochi pe cînd încă nu știai că există. Camera plutește în cerc în jurul copacilor, mai jos sau mai sus, dar păsările au încremenit cum încremenește viața într-un tablou al lui De Chirico. Dar e vară, iarba foșnește, florile au o mireasmă îmbietoare, pruncul Oedip zîmbește fericit. Soarele inundă din nou chipul tinerei mame, visul urît s-a destrămat. Atît de simplu. Iocasta pășește alert să prindă grupul din urmă. Dacă ar fi fost o singură octavă falsă, adio metafizică. Altfel, destul de interesant, coloana sonoră a filmului include bocete românești și Călușul.

Teorema, filmul-parabolă care se bazează pe cartea omonimă, este o critică a burgheziei pure pe care în carte o rezumă astfel: „Dumnezeu destabilizează”. La finalul filmului, industriașul Paolo, capul familiei ai cărei membri sînt seduși rînd pe rînd de un enigmatic străin, lasă cadou fabrica muncitorilor săi și, după ce se dezbracă pe peronul gării din Milano, aleargă spre deșert. În carte sună așa: „Orice ar vrea să însemne acest urlet al meu / e destinat să dureze dincolo de oricare posibil sfîrşit”. Ironia face că cel mai frumos film despre Iisus, Evanghelia după Matei, îi aparține unui ateu marxist, homosexual, care spunea, spre disperarea sufletelor pioase: „Evanghelia e o măreață operă intelectuală, un grandios edificiu al gîndului. Nu e niciodată o consolare. Consolarea e întotdeauna o retorică nesinceră, ca și speranța”. În altă parte admite, însă, că modul său de a privi lumea e „într-un anumit fel religios”.

Cred că cinema-ul său este în primul rînd politic, un protest permanent și un manifest al perpetuei interogări. Prin politic înțelegea mai ales acea „lipsă a sentimentului că viața celorlalți este sacră” pe care o reproșa politicienilor italieni și tuturor fasciștilor vremii sale sau de aiurea, căci dictatura poate lua forme dintre cele mai stranii, de la violență morală la filistinism. Capitalismului îi reproșa că a dus la dispariția licuricilor. În cinema, influența cea mai directă a fost la Bertollucci în prima sa perioadă, cînd a dat capodopera Conformistul. Influențe sînt și în cinema-ul asumat politic al lui Marco Bellocchio, dar și în textura filmelor francezului Bruno Dumont.

Regizorul de teatru Pippo Delbono, el însuși un personaj pasolinian (homosexual, seropozitiv, budist) i-a dedicat cartea Urlare la verità, iar multe din spectacolele sale greu de definit, care folosesc actori amatori, ca în multe din filmele pasoliniene, sînt într-adevăr un urlet – de disperare, dar și de iubire –, cine le-a văzut la festivalul de la Sibiu știe despre ce vorbesc. Roberto Saviano, jurnalistul de investigație devenit scriitor în urma anchetelor sale despre Mafie, mărturisește că momentul-cheie cînd s-a decis să scrie Gomorra a fost cînd a mers să se reculeagă la mormîntul lui Pasolini. Acolo, foarte aproape de plaja de la Ostia, unde PPP a fost ucis într-o noapte de noiembrie, la mormîntul său se află și inscripția: „Eu, eu voi rămîne acolo ca acela care visează la propria nefericire / la țărmul mării unde renaște viața”. În cadrul final din Edipo eé, ochii lui Franco Citti, regele zdrențăros rătăcind prin cartierele muncitorilor din suburbiile Romei, caută pentru ultima oară lumina. Și o găsește: „Viața începe acolo unde se termină”.

Andreea Vlad este jurnalist și critic de film.

Foto: Pier Paolo Pasolini (wikimedia commons)