Trei în unu

● Vînătoarea / Jagten (Danemarca, 2012), de Thomas Vinterberg.

Jagten (Vînătoarea) al lui Thomas Vinterberg e o melodramă pe teme „sensibile“, despre patimile unui educator de grădiniţă (Mads Mikkelsen), suspectat pe nedrept de pedofilie. Cîteva cuvinte aruncate aiurea de o fetiţă sînt suficiente pentru a-l stigmatiza în ochii comunităţii – un burg danez, unde accesul la statutul de „bărbat“ se face pe baza permisului de vînătoare. Educatorul însuşi e un membru cu vechime al acestei comunităţi; nu e o prezenţă exotică acolo, cum era Nicole Kidman în Dogville (ambele titluri fac parte din portofoliul aceleiaşi case de producţie). Propriii lui tovarăşi de băutură şi de vînătoare (în frunte cu tatăl fetiţei reclamante, care-l considerase cel mai bun prieten al lui) sînt cei care-l iau acum la ţintă (cu vreo două-trei abţineri); mai că nu scot furcile şi topoarele la el. Cu greu se poate spune că Vinterberg (regizorul lui Festen) e un finuţ, că n-ar recurge niciodată la forţări în demonstrarea iraţionalităţii feroce de care e capabilă această burghezie provincială, în numele valorilor ei familiste. Din contră, e greu de imaginat vreo tactică de manipulare emoţională a spectatorului, suficient de ieftină şi de primitivă încît Vinterberg să se sfiască de ea: vînătorii de vrăjitoare merg pînă la a ucide cîinele protagonistului; şi cum altfel să-şi anunţe acesta decizia de a înceta să mai întoarcă şi celălalt obraz, dacă nu lepădîndu-şi ochelarii? Pentru numărul ăsta de martiraj macho (întrerupt doar cît să mai dea şi el cîte un cap în gură), Mikkelsen (un actor excelent, de altfel) a primit premiul pentru Cel mai bun actor la Festivalul de la Cannes.

● Legături suspecte / Stoker (SUA, 2013), de Park Chan-wook.

Primit cu răceală la Sundance, Stoker e primul film hollywoodian al lui Park Chan-wook. Filmul lui precedent, Sete (Bakjwi, pe titlul său sud-coreean), era o adaptare după Thérèse Raquin al lui Zola, cu un preot-vampir pe post de protagonist. Stoker e un hibrid încă şi mai bizar. Punctul de plecare al poveştii e cel din Shadow of a Doubt al lui Hitchcock, unde viaţa unei adolescente era dată peste cap de apariţia unui unchi enigmatic, numit (ca şi aici) Charlie. Filmînd pentru prima dată într-un mediu american (identificat, pur formal, drept Connecticut-ul zilelor noastre), regizorul lui Oldboy îl ermetizează şi-l goticizează. Adolescenta din filmul lui locuieşte cu mama sa într-o casă izolată, ale cărei împrejurimi (foarte neguros-romantice la ceas de noapte) nu le părăseşte decît pentru o ocazională altercaţie cu gaşca (generică) de derbedei de la ea din liceu. O altă rudă, venită pe-acolo doar în vizită, reuşeşte să se îndepărteze mai mult – şi anume pînă la un motel sinistru (asocierile sînt, desigur, tot hitchcockiene). Cu excepţia lui Charlie, personajele tind să poarte nume cu rezonanţe livreşti, ca India sau Gwendolyn. India arată ca o adolescentă goth, dar atît mama ei (Nicole Kidman), cît şi Charlie (Matthew Goode), par să-şi aleagă hainele conform unor etaloane de glamour din alte vremuri. Park păstrează tema zoliană din Sete – revelaţia finală a poveştii priveşte un anumit „ceva“ pe care India şi unchiul ei „îl au în sînge“. De data asta, motivul vampirului e doar evocat discret – numele de familie al eroinei e Stoker, iar faţa lui Kidman arată ca o mască a tinereţii fără bătrîneţe. În schimb, tema „deşteptării“ puberale e apăsată tare. Singurul „clei“ care leagă, cît de cît, toate aceste teme, motive, citate, clişee de gen etc. e „cleiul“ stilului-de-dragul-stilului: racordurile dintre imagini adiacente se întemeiază adesea nu (numai) pe logică narativă, ci (şi) pe similarităţile pur grafice (de formă, de culoare) dintre obiecte şi acţiuni plasate în spaţii diferite.

● Tărîmul visurilor / Beasts of the Southern Wild (SUA, 2012), de Benh Zeitlin.

Acesta a fost indie-fenomenul anului trecut. Jucat de actori neprofesionişti şi regizat pe bani puţini, de către un debutant în vîrstă de 29 de ani (provenit dintr-o familie de folclorişti), filmul e plasat într-o comunitate rurală extrem de săracă din delta Mississippi-ului, pe care o vede prin filtrul transfigurator al privirii unei fetiţe (afro-americane) de 6 ani. O calamitate naturală evocînd potopul biblic – dar şi uraganul Katrina – constituie semnalul de începere al unei aventuri în care fetiţa, alături de tatăl ei bolnav şi de alţi membri ai comunităţii, va trebui să se împotrivească atît unor fiare mitologice, cît şi ajutoarelor trimise de stat fără să le fi chemat nimeni. Fantasticul filmului e anti-hollywoodian, adică anti-glossy: e filmat pe 16 mm, iar o bună parte din efectul realist-magic e asigurat de ambarcaţiunile bricolate de localnici din tot felul de deşeuri şi de locuinţele lor acvatice, cîrpite în fel şi chip; alcoolismul multora dintre ei e prezentat ca un simplu fapt. Pe de altă parte, chiar şi pusă pe seama „privirii de copil“, elogierea acestei marginalităţi ca fiind sinonimă cu libertatea, cu autosuficienţa etc. rămîne facilă: autorul nu descrie cum anume funcţionează comunitatea glorificată şi nu trece dincolo de pitoresc în portretizarea membrilor ei.