Sculați, voi, oropsiți...

● Planeta maimuţelor – Invazia / Rise of the Planet of the Apes (SUA, 2011), de Rupert Wyatt.  

În primul film din seria Planeta maimuţelor, Charlton Heston juca rolul unui cosmonaut plecat în spaţiu în secolul XX şi reîntors, două milenii mai tîrziu, într-o lume în care nişte „homo sapienşi“ deposedaţi de darul vorbirii şi de orice altă urmă de sapienţă erau ţinuţi în cuşti de nişte maimuţe vorbitoare – de limba engleză, ceea ce, coroborat cu alte detalii (ca de pildă caii pe care umblau maimuţele), făcea ca dificultatea lui Heston de a-şi da seama pe ce planetă e să pară destul de silly. Pe de altă parte, ultimul cadru al filmului, în care Heston descoperea o bucată din Statuia Libertăţii, fusese conceput pentru a intra în istorie, ceea ce s-a şi întîmplat – ca de altfel şi cu prima imagine a maimuţelor gonind pe cai, înarmate cu puşti. În acel prim film, lansat în 1968, morala răsturnării swiftiene pe care publicul era invitat s-o contemple privea în primul rînd fragilitatea civilizaţiei create de om, uşurinţa cu care aroganţa acestuia ar putea fi îngenuncheată de un al treilea război mondial, dar evident că morala asta ieşea puternic refractată printr-un filtru rasial – era vorba despre aroganţa rasei albe, despre arbitraritatea pretenţiilor ei de superioritate. Subtextul rasial avea să devină tot mai important în episoadele următoare, dintre care cel de-al patrulea, Cucerirea planetei maimuţelor (1972), prezintă răscoala iniţială (prezisă pentru anul 1991) a subcetăţenimii simiene exploatate, sub conducerea unui Spartacus cimpanzeu pe nume Caesar.  

Aceeaşi poveste (dar plasată în prezent şi revizuită în absolut toate detaliile ei, cu excepţia numelui lui Caesar) o spune noul Planeta maimuţelor – Invazia, o operaţiune bine plănuită de relansare a seriei (prima asemenea tentativă de la cea din 2001, care i-a aparţinut lui Tim Burton şi care a luat forma unui remake după filmul cu Heston). Mai mult un film de animaţie decît unul coregrafiat bătrîneşte cu actori în faţa unei camere de filmare (cum fuseseră toate celelalte), noul Planeta... a fost gîndit în termeni de vară-popcorn-şi-audienţă-generală, ceea ce înseamnă că e în mare parte depolitizat (nu atinge nici o problemă mai sensibilă decît aceea a folosirii animalelor drept cobai ştiinţifici) şi complet asexuat (chestiunea sexualităţii simiene – de fapt, a sexualităţii în general, greu de ignorat într-un spectacol avînd ca subiect nişte maimuţe care se revoltă – e escamotată cu pudoare disneyană). Lipsa de rezonanţă alegorică e compensată de bogăţia de rapeluri la pop-mitologia seriei însăşi, de la porecla dată mamei lui Caesar de oamenii care fac experimente ştiinţifice pe ea (aceeaşi poreclă pe care i-o dăduseră – sau i-o vor da în viitor – lui Charlton Heston maimuţele ajunse să experimenteze pe el) pînă la frisoanele corespunzătoare momentelor în care Caesar urcă pentru prima dată pe un cal, respectiv se joacă gînditor cu o replică miniaturală a Statuii Libertăţii. Aspectele mai silly ale acestei mitologii, cum ar fi dobîndirea de către Caesar a capacităţii de a vorbi omeneşte, sînt asumate şi gestionate cu vigoare, într-o cunoştinţă de cauză care totuşi nu dă în superioritate de tip camp. Evoluţia lui Caesar de la condiţia de animăluţ domestic savant la aceea de revoluţionar nefiind un subiect de dramă henryjamesiană, ci de libret operistic, desenul ei dramaturgic nu e o succesiune de tuşe din vîrful penelului, ci o succesiune de linii groase, evidente, apăsat-expresive, dar şi foarte precise: etapa fericită a copilăriei (petrecută în casa omului de ştiinţă care l-a adoptat după ce mama lui a murit într-un experiment medical) se încheie atunci cînd el iese pentru prima dată în natură şi simte nevoia să se urce într-un copac – pînă ajunge sus e deja adult; în prima noapte pe care o petrece într-o închisoare pentru maimuţe, aparent abandonat de om, el îşi desenează fereastra de acasă pe peretele celulei; iar primul lui cuvînt, adresat unui gardian sadic, e un răsunător „nu“. Muzica aferentă acestui libret o fac expresiile faciale şi corporale ale cimpanzeului – un melanj mereu dinamic de superinteligenţă şi primitivitate (iar la nivel tehnic, un hibrid produs prin altoirea artei animatorului peste arta actorului) –, precum şi mişcările de cameră ale regizorului, care, la fel ca liniile trasate de scenarişti, sînt emfatic-dramatice şi totodată precise. În plus (Planeta... fiind, după cum spuneam, un film mai mult animat decît pus în scenă), ele nu cunosc limite nici pe verticală, nici pe orizontală, nici într-un urcuş de-a lungul unui copac printre crengile căruia se fugăresc eroii, nici într-o retragere pe coridorul închisorii, care ne lasă să descoperim cît de mulţi sînt deţinuţii şi cît de singur e spartacusul nostru. Înfruntarea finală – cu poliţia călare şarjînd pe Golden Gate Bridge din San Francisco şi cu Caesar împlinindu-se în sfîrşit ca strateg, la comanda unor răsculaţi în labele cărora gratiile de la cuşti au devenit suliţe, iar capacele de la canale au devenit discuri de aruncat – e cea mai bună bucată de cinema grand spectacle ieşită din Hollywood în această vară.