Să vă fac o schemă

● Vei întîlni străinul din visele tale / You Will Meet a Tall Dark Stranger (SUA, 2010), de Woody Allen.

Noul Woody Allen, Vei întîlni străinul din visele tale, începe cu un citat din Macbeth: viaţa e „o poveste spusă de un idiot, plină de zgomot şi de furie, şi care nu înseamnă nimic“. După cum publicul lui Allen a ajuns să ştie foarte bine, acesta e şi punctul de vedere al maestrului. You Will Meet a Tall Dark Stranger e încă o exemplificare, cu vreo opt personaje care aleargă bezmetice după o iluzie sau alta – dragostea, religia, nemurirea-dobîndită-prin-artă. Scena e Londra. Mediile sociale de care aparţin personajele sînt cele boeme şi burgheze. Genul dramatic de care aparţin peripeţiile lor e farsa. În interiorul genului, nivelul de prospeţime al peripeţiilor e scăzut spre mediu. De exemplu, tot ce i se întîmplă pensionarului jucat de Anthony Hopkins – i se năzare că e încă tînăr, drept care începe să tragă de fiare, îşi părăseşte soţia, se recăsătoreşte cu o fostă prostituată, se trezeşte încornorat şi fără bani – ţine de rutină. (Se poate spune că, în cazul de faţă, clişeul e „din viaţă“ şi nu din teatru-film, dar asta nu schimbă faptul că Allen putea măcar să încerce să-l împrospăteze pe ici, pe colo. Pe de altă parte, Hopkins îl întrupează solid: personajul lui se pune în multe ipostaze nedemne – cere să i se pipăie muşchii, aşteaptă cu ochii pe ceas ca Viagra să-şi facă efectul –, iar el se aruncă în aceste ipostaze cu o remarcabilă lipsă de vanitate.) Între timp, fosta lui soţie (Gemma Jones) îşi găseşte consolarea în ocultism – care, iarăşi, nu e nici cea mai proaspătă, nici cea mai dificilă ţintă pentru miştouri (deşi Jones, cu privirea ei luminoasă, îşi întrupează, la rîndul ei, cu graţie rolul de băbuţă căreia îi lipseşte o doagă). Mai inventiv e episodul cu ginerele lor scriitor (Josh Brolin), care se chinuie să scoată o nouă carte valabilă (debutul lui, publicat cu ani în urmă, a fost bine primit, dar ce-a urmat n-a mai fost) şi pînă la urmă chiar o scoate, deşi nu din propriul cap, ci din computerul unui scriitor mai bun, dispărut într-un accident. Cu încrederea în sine astfel refăcută, scriitorul îşi părăseşte prompt soţia (Naomi Watts) şi se mută vizavi, cu vecina pe care obişnuia s-o spioneze de la fereastră; acum stă la fereastra ei, de unde se poate uita în casă la fosta lui soţie – una dintre simetriile prin care Allen scoate în evidenţă lipsa de sens a întregii agitaţii. Momentul în care pensionarul lui Hopkins încearcă să se întoarcă la băbuţa lui contribuie şi el la simetrie.

Pe scurt, toate tribulaţiile astea de farsă se adună într-o schemă a condiţiei umane văzute, foarte de sus, ca o orbecăială egoistă întemeiată pe iluzii. La final, o voce din off ne explică didactic că, fără iluzii, n-ar mai fi posibilă nici o activitate umană şi singurul personaj căruia scenariul îi recunoaşte dreptul la un happy ending (adică la linişte) e ăla cu iluziile cele mai gogonate: băbuţa paranormală, care reuşeşte să se închidă într-un cocon atît de gros de credinţe dubioase, încît nimic n-ar mai putea s-o atingă. Pe toţi ceilalţi, scenariul îi lasă suspendaţi în situaţii dificile – pe plagiator cu perspectiva de a fi descoperit, pe pensionarul lui Hopkins cu perspectiva de a deveni tatăl unui copil care nu-i al lui: cu toţii vor continua să se agite bezmetic. Scrupulele şi înfrînarea nu sînt de nici un folos (cazul soţiei plagiatorului, care din cauza lor îl pierde pe însuşi Antonio Banderas), dar nici renunţarea la ele nu constituie o garanţie (cazurile tatălui şi soţului ei): contrastele se rezolvă tot în simetrie – nicicum nu e bine.
 
Allen a dobîndit o mare uşurinţă în desenarea de scheme care să ilustreze această idee şi fluenţa cu care desenează (încă trei linii, şi a mai apărut un personaj, încă cinci, şi a mai apărut o ramificaţie) e de-ajuns pentru a asigura, şi de data asta, o doză modestă de entertainment. Precizia cu care revelează mecanisme psihologice prin dialog continuă să atragă actori populari, care lucrează bine pentru el; tatonările dintre Naomi Watts (al cărei personaj – soţia plagiatorului – lucrează la o galerie de artă) şi Banderas (şeful ei) sînt deosebit de drăguţ calibrate – felul în care ea (o persoană obişnuită să se înfrîneze) nu se poate abţine să cîrmească discuţia spre propria persoană (să spună cuvîntul „eu“) atunci cînd el îşi exprimă admiraţia pentru o anumită pictoriţă, felul în care stau unul lîngă altul într-o maşină şi rămas-bun-urile se prelungesc şi momentul se pierde. Însă uşurinţa şi precizia trebuie puse aici în balanţă cu slaba lui capacitate de invenţie dramaturgică şi cu şi mai scăzuta lui disponibilitate de a se juca, un pic, ca regizor. Allen l-a avut ca director de imagine pe ilustrul Vilmos Zsigmond, dar, cu excepţia cadrelor lungi filmate în apartamentul plagiatorului şi al soţiei sale, cadre în care a trebuit să coregrafieze un du-te-vino destul de complicat al actorilor dintr-o cameră într-alta, nici o secvenţă nu pare să-i fi stîrnit vreun chef de joacă, vreun chef de a face mai mult decît să-l filmeze, în prim-plan, pe actorul căruia i-a venit rîndul la replică.