Polițist substantiv
● Neidentificat (România, 2021), de Bogdan Apetri.
Florin este un polițist de provincie dintr-un oraș idilic, filmat insistent cu drona din mai multe unghiuri. Este un spațiu oarecum tainic, în care pătrunzi, ca în preambulul filmului, în șoaptă și pe furiș. Oamenii par să funcționeze într-un mod mai mult sau mai puțin relaxat, dar automatizat, ca și cum ar fi permanent avataruri conștiente ale propriei vieți. Este un mediu aseptic și supus tacit devizei de a nu strica armonia comunității și binele general. Generațiile mai tinere par să fi scăpat de tarele comunismului și se integrează firesc minunatei lumi noi, orice ar însemna asta într-un cochet oraș de provincie. Pentru Florin, tipul dur și (bănuim) intransigent din poliția locală, viața sună bine: are un apartament spațios într-un ansamblu rezidențiul și mobilat ultimul răcnet, inclusiv cu o pianină la care mai exersează din cînd în cînd puțin Chopin, plus mașină în leasing. Ar mai fi un detaliu: viața lui de familie e în ceață, nu o vedem nicăieri pe tînăra lui soție, deși este întrebat insistent ce mai face Stela, profesoara de pian.
În orice caz, sîntem departe de orașul prăfuit și de sistemul birocratic din Polițist adjectiv, filmul lui Porumboiu care la vremea lui a deschis o nouă direcție estetică și filosofică în Noul Val. Polițistul interpretat de Dragoș Bucur nu era foarte preocupat de bunăstare și de o condiție socială impunătoare, ci mai degrabă de nuanțele semantice ale unui idealism greu de găsit în realitate printre oamenii legii. Relația dintre valoarea ideii de justiție în sine și felul în care era interpretată diferit în funcție de miza dorită era un studiu de caz al limitelor punerii în aplicare de facto a legii.
Polițistul Florin Iespas (expresivul Bogdan Farcaș într-un mare rol) nu are astfel de complicații, inițial el pare doar un perfecționist dornic să rezolve un dosar care trenează. Într-un lung plan-secvență cu accent pe detalii ale chipurilor sau profilului care deschide filmul, Iespas încearcă să-l convingă pe șeful lui pus mereu pe spus bancuri mai mult sau mai puțin reușite (interpretat riguros de Vasile Muraru) să-i dea cazul colegului său aflat în concediu, care cerceta două incendii suspecte la o cabană din zonă, cu autor rămas neidentificat. Insistența vizibilă a lui Iespas dă de gîndit, căci știm de la părintele policier-ului, Sir Arthur Conan Doyle: cu cît un detaliu (doar diavolul se ascunde în detalii) e mai neobișnuit, absurd sau chiar grotesc, cu atît acolo ar putea sta cheia rezolvării cazului. La Iespas surprinde din start siguranța cu care, fără probe certe și mizînd mai ales pe violență verbală și intimidare (sună cumva cunoscut?), este convins că vinovat ar fi nefericitul Bănel (excelentul Dragoș Dumitru), un țigănuș angajat ca paznic la cabană, care muncește din zori pînă noaptea pentru a-și îngriji mama țintuită la pat și sora.
Deși polițiștii săi sînt mari iubitori de muzică clasică, cineastul Bogdan Apetri, aflat la al doilea film după debutul promițător cu Periferic, nu și-a propus să ofere o replică în contrapunct capodoperei lui Porumboiu. Miza lui este mai degrabă felul în care degradarea interioară a unui om aparent echilibrat, bun profesionist și solid așezat social ajunge să devasteze tot ce e în jurul lui. Iespas este, fără discuție, un studiu de caz sociologic: el ajunge să folosească tertipurile profesiei sale pentru a pune ordine în haosul care a devenit viața sa. A fi un Dumnezeu mai mic cu legea în mînă doar pentru că legea însăși îți permite asta, a-i deturna procedurile în favoarea ta doar pentru că poți este un scenariu al trufiei (smintelii?) de care orice reprezentant al puterii instituționale, nu doar oamenii legii, poate fi tentat. Dacă în Republica lui Platon, ideea de polis era venerată, era însăși rațiunea de a fi a exemplarului cetățean elen, iar valorile aveau drept de cetate (omul drept nu ar face rău nimănui), în Republica Piatra Neamț aka România, dezordinea morală totală și modul sfidător, amoral de a nu accepta un eșec personal ar fi putut deschide un orizont ceva mai larg decît cel schițat aici. Cum spuneam, ambiția lui Platon de a crea o societate bazată pe adevăr și dreptate e din alt film decît Neidentificat, interesat mai degrabă de un portret naturalist al disoluției individuale sub influența rolului de putere care domină polis-ul la un moment dat.
Semnătura regizorului Bogdan Apetri are o eleganță indiscutabilă, o fluiditate vizuală și o siguranță a ochiului interior disimulat mereu cu grație printre protagoniști. Însă, deși susține că a dorit să se îndepărteze de modelul thriller-ului american clădit pe suspans și piste false, filmul său nu sare prea mult de acest model cu succes garantat, exceptînd poate fîlfîitul omniprezent, prin filiera filmului de artă est-european, al porumbeilor care se aude mereu din off. Subsumată potrivirilor ingenioase și mai mult sau puțin verosimile de plot, drama personală reală a sociopatului Iespas nu are șanse să te bîntuie prea mult după aprinderea luminilor. Nu mai mult decît fîlfîitul de porumbel care îi bîntuie eroului zilele, dar și clipele cînd se lasă seara peste pitorescul și liniștitul oraș de provincie, locul unde în genere nu se întîmplă mai nimic.
Neidentificat, care a obținut Marele Premiu la Festivalul Anonimul, rulează în cinematografele din toată țara din 6 august.
Andreea Vlad este critic de film.
