Obiecte misterioase

● Unchiul Boonmee / Loong Boonmee raleuk chat (Thailanda, 2010), de Apichatpong Weerasethakul.

În noul film al thailandezului Apichatpong Weerasethakul, Unchiul Boonmee (Palme d’Or 2010), un bolnav de rinichi, retras într-o fermă de la marginea junglei, e vizitat acolo de spiritele soţiei şi fiului său, dispăruţi cu ani în urmă. Efectul acestor apariţii nu e potenţat prin tehnici hollywoodiene moderne. Ieşirea creaturilor din noapte, una după alta, ca din nişte culise, şi aşezarea lor la masa personajului titular, pe terasa de la etajul casei lui, în cadre fixe, ţin mai degrabă de tehnicile regizorale de pe vremea aşa-numitului cinematograf „primitiv“ de pînă pe la 1910. Statutul de fantomă al soţiei e marcat, aproape la fel de arhaic, printr-un efect de transparenţă, în timp ce fiul e un actor îmbrăcat într-un fel de costum de Chewbacca, despre care Weerasethakul a spus în interviuri că e, de fapt, reconstituirea look-ului unui monstru dintr-un serial local la care se uita în copilărie.

Cineast experimental şcolit la Institutul de Artă din Chicago şi la fel de activ pe scena video art-ului, Weerasethakul pare angajat într-un demers de recuperare a unui soi de inocenţă artistică pe care criticul J. Hoberman l-a calificat drept „preistoric“ – referindu-se nu numai la „preistoria cinematografului“, ci la însăşi preistoria omenirii: dacă tehnologia cinematografică ar fi existat pe atunci, poate că aşa ar fi arătat poveştile spuse cu ajutorul ei. Stilul său poate fi caracterizat, parţial, prin faptul că aparatul de filmare şi decupajul nu caută să dea inflexiuni evenimentului înregistrat (cu alte cuvinte, să-l comenteze) şi prin prelungirea languroasă a unor acţiuni (ceea ce André Bazin numea „un cinéma de la durée“). Dar predilecţiile astea stilistice nu sînt urmărite atît de consecvent – nici de la un film la altul, nici în interiorul aceluiaşi film – încît să devină rigori. Mizanscena e lipsită de mari ambiţii sau virtuozităţi coregrafice. Şi, cel mai frapant, acţiunile puse în scenă pot să „nu aibă nici un sens“ în raport cu ceea ce a fost înainte de ele şi cu ceea ce vine după. De pildă, după ce urmăreşte îndelung un bărbat şi o femeie ieşiţi la picnic, Blissfully Yours – descris de Hoberman ca o versiune voit-preistorică a pastoralei lui Jean Renoir, Une partie de campagne – sare într-o altă parte a pădurii, la un alt bărbat şi la o altă femeie, despre care, deşi i-am întîlnit mai devreme, habar n-aveam că sînt împreună, după cum habar n-avem cum au ajuns acolo. La scurt timp după aceea, cel de-al doilea bărbat dispare şi nu se mai aude de el. Partenera lui pleacă singură prin pădure şi dă peste celălalt cuplu. Dacă pierderea partenerului a neliniştit-o, ea se calmează jucîndu-se în apă cu cealaltă femeie. Bazin scrisese despre Renoir că, deşi acesta porneşte de la o poveste, el o lasă să-şi poarte singură de grijă, interesul lui deviind dinspre ea înspre orice se întîmplă sau se poate întîmpla în lumea vizibilă şi audibilă. Aşa şi în Blissfully Yours al lui Weerasethakul, numai că şi mai şi: felul lui de a nara (sau de a înşira acţiuni pe firul după-amiezei de plajă) e racordat la plăcerile lenevitului la soare – minute în şir în care femeia desprinde coji de piele de pe spinarea iubitului ei sau se joacă (în plan-detaliu) cu penisul lui. Din senin începe să se audă un monolog interior al iubitului (filmul mersese pînă atunci fără voci din off), iar pe ecran încep să apară enigmatice inserturi scrise şi desene naive (aplicate peste imagini). Deci care sînt normele interne ale tipului de naraţiune/reprezentaţie propus de Weerasethakul? Filmele lui sînt extraordinar de imprevizibile, deşi după vizionarea mai multora încep să se contureze nişte norme: atît în Tropical Malady (Premiul Juriului, Cannes 2004), cît şi în Blissfully Yours (Premiul secţiunii Un Certain Regard, Cannes 2002), genericul de început intră abia pe la mijloc; dintr-o poveste modernă de dragoste, Tropical Malady intră într-o legendă despre un spirit care a luat forma unui tigru, după cum şi ...Boonmee sare de la o reuniune familială supranaturală într-un basm istoric libidinos-magic, despre o prinţesă care se lasă posedată sexual de un peşte de rîu; dacă... Boonmee conţine actori îmbrăcaţi în costume de Chewbacca, Tropical Malady conţine babuini subtitraţi (în traducere, ţipetele lor devin mesaje sibilinice) şi chiar o aluzie la un unchi căruia nu i se spune pe nume, dar care, aidoma unchiului Boonmee, „poate să-şi amintească vieţile lui trecute“ (această frază dă de altfel şi titlul noului film, în original). Obscuritatea sensurilor unui film de Weerasethakul e adesea pusă pe seama trimiterilor sale la credinţe, mituri şi simboluri tradiţionale thailandeze, dar insistenţa asta asupra tematicii budiste/animiste a artei sale (transmigraţia sufletelor, interpermeabilitatea vieţii prezente cu vieţile trecute) şi asupra rădăcinilor ei folclorice nu explică de ce aceasta provoacă la fel de multă nedumerire şi la ea acasă, după cum îi pune în umbră componente admirabile precum aplecarea (plină de curiozitate excentrică) asupra mundanului şi joaca (plină de umor) cu forma cinematografică.