Meandre
● The Wind Will Carry Us / Vîntul ne va purta departe (Iran, 1999), de Abbas Kiarostami.
Încă de la începuturile sale, cinema-ul a fost în primul rînd despre mister. O enigmă fără sfîrșit: undă sau particulă? O oglindă fidelă a realității sau o copie mai sofisticată, o alternativă filtrată a realității? Dacă este o copie subiectivă, mai e autentică? Dacă este o reflexie în oglindă a vieții, cui prodest acest joc secund? A durat pînă cînd filmul și-a depășit propriile manierisme, iar anticinema-ul a fost recunoscut ca un gen în sine, odată cu Michelangelo Antonioni sau Alain Resnais. Tipul de decupare minuțioasă a unor felii de viață și de diluare a timpului echivalent cu fluxul conștiinței lansat de Antonioni, deși nici pe departe atît de popular ca filmele canonului, are adepții săi fideli.
O astfel de mostră de cinema oferă cineastul iranian Abbas Kiarostami, unul dintre puținii artiști autentici care au inovat arta cinematografică. Aparent, în filmele sale nu se întîmplă mai nimic, însă premisa e doar un pretext. Personajele, fie că e vorba de oameni simpli sau intelectuali (un regizor de film în Sub măslini, un jurnalist în The Wind Will Carry Us), au mereu aerul că sînt în căutarea a ceva. Poate fi vorba, ca în această peliculă, de o căutare interioară care pornește de la o căutare exterioară. Behzad (Behzad Dourani), un ambițios jurnalist de televiziune din Teheran, sosește cu echipa sa pentru a documenta și a filma un spectaculos ceremonial de înmormîntare din provincie. Însă femeia muribundă care ar trebui să fie obiectul ceremonialului se agață cu obstinație de viață, dînd peste cap planurile echipei venite de la 800 de kilometri.
Încă din primele cadre ale peliculei, camera surprinde de la distanță, ca un martor extrem de discret, mașina pierdută printre colinele interminabile care duc spre Siah Dareh, satul cochet unde se află subiectul viitorului documentar. Se aud doar dialogurile sumare ale echipei de televiziune, dintre care ajungem, în tot filmul, să-l vedem doar pe Behzad. Singurul reper care li s-a dat este un copac singuratic, însă în teren ei văd doi copaci singuratici, așezați perfect simetric. Este prima disonanță dintr-un lung șir de disonanțe narative care compun o poveste atipică. Căci paradoxul face ca, în ciuda spațiilor largi și aerisite, atmosfera chinuită, progresiv claustrofobică, să devină o realitate.
Ghidat de exuberantul puști al familiei care îl găzduiește, Bezhad încearcă să se adapteze ritmului lent al sătucului pierdut printre coline, cu căsuțe ca în poveste, suspendate ca într-un stup de albine pe dealurile de cretă. (Într-un film destul de diferit, Winter Sleep, cineastul turc Nuri Bilge Ceylan ne lăsa să ne pierdem în nesfîrșita stepă a Anatoliei, printre stîncile în care oamenii şi-au săpat case asemănătoare unor furnicare la fel ca în sătucul Siah Dareh. Este tărîmul magic al Cappadociei, filmat în cadre nesfîrșite, panoramice, inundate de lumină chihlimbarie brăzdată de reflexele munților din zare.)
Jurnalistul – acest martor deseori privilegiat al realității – pare a intra într-un tărîm mitic, un fel de Macondo persan, în care micile miracole cotidiene sînt la tot pasul, ca povestea femeii – relatată de tînărul și infirmul învățător al satului – care își cresta fața în semn de doliu, ca gazda sa care peste noapte ajunge de la nouă copii la zece copii sau ca fața nevăzută a unei fete de 17 ani pe care aceasta refuză să i-o arate, la fel cum refuză să-i spună și numele. Însă oricît s-ar învîrti între satul patriarhal și dealurile serene, Bezhad nu poate scăpa de propriile angoase, aceleași ca ale tuturor. Chiar și atunci cînd încearcă să se refugieze în depărtare, rupt de lume, chemat de apeluri insistente din Teheran, dă peste un bărbat care sapă o groapă pentru cineva neidentificat (poate pentru bătrîna de un secol și ceva, poate propria lui viitoare groapă ca un vag presentiment al morții – temă prezentă și în cel mai admirat și premiat film al lui Kiarostami, The Taste of Cherry, din 1997).
Titlul, care este un fragment dintr-un poem al poetei și cineastei Forugh Farrokhzad – a cărei creație în persană a fost interzisă mai bine de zece ani după Revoluția iraniană –, închide tocmai frumusețea acelui timp mort, dar pulsatil, care pare că ni se scurge mereu printre degete. Atît de rotund, atît de perfect în curgerea sa organică și totuși atît de evanescent. Fascinația fluidă a spațiului-timp, acele molecule de memorie furate efemerului sînt chiar pariul camerei de filmat. De aici relaxarea cu care ea pendulează între subiectul obiectivului și contraplanul său (ca în cadrele repetate cu protagonistul și gazda sa). Toate cadrele lente, atent construite de Kiarostami fără să fie ostentativ estetizante, par să pledeze pentru faptul că miza artei a șaptea este chiar ea însăși. Forma care prinde contur anticipînd conținutul. Să prinzi aparent spontan frînturi de viață seamănă, cum ar spune aceeași Forugh Farrokhzad, cu „norii, asemeni unei mulțimi de femei bocind, așteptînd să dea naștere ploii”. Sau cu acel timp smuls din profan și devenit „strop” al Virginiei Woolf, cînd „toate lucirile se retrag ca un val și văd limpede pînă în străfunduri. Văd tot ce era acoperit de obișnuință”.
Indiferent de forța adesea irațională și obstinată cu care personajele sale rătăcesc printre meandrele vieții, filmele lui Abbas Kiarostami vorbesc despre forța supremă a cinematografului de a sublima curgerea realității și de a fixa pe peliculă rostirea ultimă a lucrurilor.
The Wind Will Carry Us este disponibil pe MUBI România, alături de alte cîteva titluri importante ale cineastului iranian.
Andreea Vlad este jurnalist și critic de film.
