Iniţiere în alfredologie

Publicat în Dilema Veche nr. 475 din 21-27 martie 2013
Iniţiere în alfredologie jpeg

● Hitchcock (SUA, 2012), de Sacha Gervasi.

Probabil că nu se poate verifica, dar e rezonabil de presupus că filmele lui Hitchcock au generat mai multe texte exegetice decît ale oricărui alt autor cinematografic (David Bordwell observa recent că parcurgerea întregii mase de studii hitchcockiene ar constitui, ea însăşi, un job de cercetare pe viaţă), iar dintre filmele sale, Psycho nu-şi dispută decît cu Vertigo şi cu Rear Window statutul de obiect de studiu predilect. Scriind despre instituţionalizarea criticii de film în universităţile occidentale, Bordwell sugera, la un moment dat, că întreaga istorie a disciplinei – aşa cum a evoluat ea în Franţa, Marea Britanie şi SUA – ar putea fi rezumată în şapte studii despre Psycho, publicate de diverşi autori, între 1960 şi 1990. Psycho a fost „citit“ de-a lungul timpului ca artă religioasă (Claude Chabrol şi Eric Rohmer), ca artă umanistă (Robin Wood), ca artă faceţios-nihilistă (Raymond Durgnat), ca film modernist de avangardă, deghizat în film hollywoodian (Andrew Sarris), ca film hollywoodian „tipic“ sau „simptomatic“, adică instrument impersonal al unor ideologii opresive (sensul mai multor lecturi feministe şi neomarxiste, începînd cu cea a Laurei Mulvey), ca film profund subversiv, în raport cu aceleaşi ideologii (Leland Pogue, iarăşi Wood...), ca ilustrare alegorică ready-made pentru diferite postulate psihanalitice (Wood, Mulvey, Raymond Bellour, Slavoj Zˇizˇek)...

E evident că ar fi nedrept să i se reproşeze lui Sacha Gervasi – regizorul hallmarkistului filmuleţ de ficţiune intitulat Hitchcock (şi bazat pe o carte de Stephen Rebello despre facerea filmului Psycho) – că nu foloseşte mai nimic din acest impozant patrimoniu exegetic. După cum spunea şi criticul J. Hoberman, e vorba – dacă nu în totalitate, atunci în cea mai mare parte – despre un „Hitchcock pentru începători“. Chiar şi aşa, e un filmuleţ foarte convenţional, care dramatizează geneza capodoperei, sub forma a două bătălii purtate concomitent de artistul-erou – una „publică“, pentru facerea filmului, şi alta „privată“, pentru salvarea propriei căsnicii –, comiţînd, astfel, delictul vulgarizator de a prezenta (cel puţin o parte din) munca de creaţie a artistului drept un produs direct al turbulenţelor din viaţa lui domestică. Un Hitchcock (Anthony Hopkins) asaltat de vedenii cu soţia sa presupus adulterină (Helen Mirren), în timp ce demonstrează folosirea cuţitului în „secvenţa duşului“, un Hitchcock deprins să i se spovedească imaginar unui ucigaş în serie din lumea reală, povestindu-i despre propriile lui impulsuri criminale – un asemenea „Hitchcock“ riscă să nu-i fie de folos nici începătorului. Mitul lui „Hitchcock-obsedatul-sexual“ – care, prea timid pentru a comite adulter, se mulţumeşte să-şi spioneze actriţele în cabina de probă sau să le tortureze pe platoul de filmare – s-ar putea să fie ceva mai util ca punct de plecare (filmul încorporează, deci, un dram de perspectivă critică feministă – prin personajul soţiei, care îi reproşează lui Hitch că habar n-are „ce se întîmplă în viaţa reală între bărbaţi şi femei“, eroinele lui nefiind altceva decît fantasme androcentrice), deşi acest mit a fost şi el pus la îndoială de exegeţi precum Camille Paglia. Cît despre faptul că acest „Hitch“ e silit să-şi recunoască, pînă la urmă, nevoia de dragoste, ce altceva se poate spune în afară de „oh, please…“?

Dintre ideile despre artistul Hitchcock (în măsura în care e, totuşi, diferenţiat de persoana privată), la popularizarea cărora contribuie filmul lui Gervasi, singura importantă e că regia (şi nu doar cea hitchcockiană) este arta de a dirija procesele perceptuale, cognitive şi emoţionale ale spectatorilor. În rest, locuri comune (despre cum a onorabilizat el genul horror, despre cum a făcut el ceva ce nu mai făcuse nimeni, eliminînd-o pe aparenta eroină a filmului la minutul 48 etc.), „cultură“ cinematografică la nivel de „ştiaţi că…?“-uri (pînă la Psycho, nici un film hollywoodian nu arătase publicului imaginea unui WC). Aşadar, cinefilii trebuie să se mulţumească (dacă se mulţumesc atît de uşor) cu o serie de clin d’oeil-uri şi cu meritele de sosii/imitatori ale actorilor contemporani, distribuiţi în rolurile unor personalităţi cinematografice din epocă. Clin d’oeil-urile merg de la sugerarea homosexualităţii ascunse a lui Anthony Perkins (care, mirosită imediat de Hitch, l-ar fi făcut atît de potrivit pentru rolul titular din Psycho) pînă la menţionarea repetată a capodoperei Vertigo (inclusiv de către Hitch însuşi) ca model de „aşa nu“ (filmul fusese un eşec comercial şi critic). Dintre „imitatori“, James D’Arcy e o sosie perfectă a lui Perkins, în timp ce, pe post de Janet Leigh, Scarlett Johansson e tot Scarlett Johansson. Cît despre regizorul ajuns acum erou de film, faţa, silueta şi manierismele lui intraseră în cultura pop încă din anii ’50 (cînd prezenta un serial TV), şi la înălţimea acelei autoprezentări extrem de stilizate – parte cioclu, parte gargui, parte Buddha serenisim, parte gentleman englez de modă veche, cu ascunzişuri sinistru-perverse – încearcă să se ridice Hopkins aici. Rezultatele sînt nostime, dar distanţa dintre datele fizice ale lui Hopkins şi ale lui Hitch rămîne insurmontabilă, iar părţile nu se leagă.

image png
O călătorie narativă ajunsă la final: Asociația Heart a încheiat cu succes proiectul „Povești de familie”
Asociația Hearth are plăcerea de a anunța încheierea cu succes a proiectului cultural “Povești de familie” – o inițiativă recuperatoare și artistică
1024 16 cop1 png
Anxietatea lucrurilor definitive
Cele două cărți discutate în această pagină au în comun o anumită anxietate (aparentă sau nu) a definitivului.
1024 17 Am avut o livada foto Sabina Costinel jpg
Livezile noastre de vișini
Într-un fel sau altul, noile perspective asupra Livezii de vișini explorează răsturnarea vremurilor de care tot avem parte în ultimii ani.
Doru Covrig Doua maini,model cu roșu și negru, polimer, 17x25x18cm, 1995 jpg
Expoziție personală DORU COVRIG - sculptură mică și desene - la un an de la dispariția artistului
Doru Covrig este pentru arta contemporană un reper al sculpturii conceptuale
Poster orizontal 23 11 2023 Gianni Gagliardi Nomadic Nature jpg
„NOMADIC NATURE”: jazz cu saxofonistul spaniol GIANNI GAGLIARDI, la Sala Radio
A înregistrat peste 40 de albume, dintre care 5 ca solist, albume ce au primit aprecieri foarte bune din partea presei internaționale.
1023 16 antologia palatina cartea a v a produs galerie mare jpg
p 17 2 jpg
Bîrfoteca
Jeanne du Barry îneacă monarhia franceză în unsoarea tabloidelor.
1023 17 Kenny Garrett jpg
Jazz Syndicate Festival
Pentru un succes total însă, festivalul ar fi meritat o promovare mai extinsă.
1023 21 Iamandi coperta jpg
Adio, Europa de Est!
Aș adăuga: poate noua formă a folclorului est-european.
1022 16 donnatela jpg
Black Hole Sun
Cred că o iniţiativă a traducerii lui ar fi cu profit pentru literatura română contemporană.
p 17 2 jpg
Zeița
Și ne arată că această utopie e la îndemînă.
1022 17 The Beatles Now And Then jpg
Beatleși și Stoneși în 2023
The Rolling Stones este o formație în (plină) activitate, niciodată întreruptă, niciodată scurtcircuitată de ego-urile supraexpandate ale componenților.
1022 21 Florescu jpg
Brâncuși, Picasso: artiști, expoziții, efecte în paralelă
Dar acesta e un alt artist, un alt efect în paralel, un alt posibil subiect al unei alte expoziții „în paralelă” care va avea loc cîndva, în viitor.
Poster orizontal09 11 2023 Contemporan în România 2 jpg
„CONTEMPORAN ÎN ROMÂNIA” – seară de jazz și vernisajul expoziției „Centaur”, la Sala Radio
Prin Proiectul Cultural dorim să oferim o revelatoare experiență multimedia
1021 16 coperta jpg
„Grecia călătorește, călătorește mereu”
Grecia călătorește, călătorește mereu.
p 17 jpg
Detalii
Frumusețea filmului e inseparabilă de o stare de plutire a tuturor lucrurilor.
1021 17 cover1 jpg
Încredere
Lansările din acest an au arătat un grup în formă maximă.
1021 21 moscova inhata romania robert bishop e s crayfield editura corint istorie 01 jpg
Origini românești ale Războiului Rece
Ordinele noastre erau să ne ocupăm de naziști, dar am aflat curînd că urgia comunistă „este mai rea decît cea nazisă”, au mărturisit autorii.
1020 16 catre paradis jpg
Paradisul uitat
Negarea radicală a „binarității”
1020 17 Cea care priveste lumea foto Jonathan Michel jpg
Un festival nou în oraș
Minunați performerii cehi, care au făcut slalom prin muzica acelor ani, cu o reconfortantă autoironie, jonglînd cu imagini, costume, coregrafii și mai ales muzică.
BUN MRM 15 noiembrie landscape jpg
image png
Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii
Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii este un road-movie în care Angela (Ilinca Manolache) traversează un București aglomerat și ostil.
1019 16 coperta muscatura de mar jpg
p 17 2 jpg
Spiritism viral
Talk to Me e un horror concis și combativ, care lucrează cu filonul cel mai fertil al genului: o exorcizare a demonilor și spaimelor din mentalul colectiv al actualității.

Adevarul.ro

image
Situație scandaloasă în Ungaria pentru mai mulți români care voiau să ajungă la Viena cu trenul. „Blesteme și înjurături”
Mai mulți români care călătoreau cu trenul dinspre București spre Viena au avut parte de o surpriză neplăcută la Budapesta. Întâmplarea a fost relatată pe rețelele de socializare de unul dintre călători.
image
Lacul din România care crește continuu, interzis. De ce nimeni nu mai are voie să se apropie de ape VIDEO
Un lac format natural, în ultimii 15 ani, într-o fostă carieră minieră din Hunedoara este considerat riscant, după ce a atins adâncimi impresionante, iar oamenii nu mai au voie să se apropie de el
image
Viața în cel mai mic sat de munte din România. Toate gospodăriile au fost îngrămădite pe un deal VIDEO
Merișoru de Munte se numără printre cele mai mici sate din România. Gospodăriile sale sunt înghesuite pe un deal, iar în sat locuiesc permanent câțiva vârstnici. Așezarea pitorească din Ținutul Pădurenilor îi atrage pe turiști.

HIstoria.ro

image
Muzica elitelor otomane
Muzica clasică otomană reprezintă o muzică orientală cultă, una a elitelor, practicată la Curtea sultanului otoman, cu diferite ocazii. Ea apare ca muzică de Curte a conducătorilor politici din Orientul Apropiat și Mijlociu, fiind o muzică echivalentă a muzicii simfonice din vestul Europei.
image
Unirea Bucovinei „în vechile ei hotare” cu România
Dezmembrarea Austro-Ungariei a permis și românilor din Bucovina să dispună așa cum doresc de propria soartă.
image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.