Ieșit din rînd

● The Social Network / Reţeaua de socializare (SUA, 2010), de David Fincher.

N-am apucat să scriu despre Reţeaua de socializare la vremea premierei sale, dar ţin să recuperez acum, o dată pentru că filmul urmează să-şi cureţe concurenţa la premiile Oscar şi în al doilea rînd pentru că aş dori să combat un pic excesul de „moralină“ din unele comentarii pe care le-a inspirat la noi. Astfel, Iaromira Popovici a scris că „autismul şi indiferenţa“ protagonistului – Mark Zuckerberg, creatorul Facebook-ului (jucat de Jesse Eisenberg) – îl plasează într-o categorie de adolescenţi care e, „dacă nu imorală, atunci măcar amorală“; Zuckerberg „nu numai că nu e interesat de societate, dar nu se dă înapoi de la a-şi trăda prietenii cînd e vorba de propriul interes financiar“. „Portretul unei generaţii“, aşa cum i se conturează el autoarei din filme ca The Social Network şi la fel de recentul Twelve, „ar arăta cam aşa: dependentă de Internet şi de droguri, incapabilă să ţină cont de vreo lege morală, fără limite de vreun fel, fără sentimente reale de prietenie, avizi de bani“. 

E, într-adevăr, o imagine tristă, numai că, prin intermediul lui Zuckerberg, filmul nu face – nu are cum să facă – portretul unei generaţii. Zuckerberg e portretizat ca un tînăr excepţional: extrem de inteligent, hiperfluent (şi tăios) în exprimare, capabil să vadă ceva-ul măreţ care s-ar putea înălţa acolo unde încă nu există nimic – într-un cuvînt, nereprezentativ (sau reprezentativ pentru clasa aşa-numitelor „genii“, nu pentru cea a adolescenţilor). Că e şi „autist“ – în orice caz, lipsit de uşurinţă în interacţiunile lui sociale – e perfect adevărat, dar nu e un lucru atît de rar la oamenii posedaţi de proiecte, viziuni sau ambiţii supradimensionate. Că e „un outsider narcisist, sufocat de invidie“, în a cărui privire „se citeşte dispreţul pentru toţi cei care, crede el, sînt mai proşti“ (caracterizare oferită de astă dată de Anca Grădinariu), e, iarăşi, destul de adevărat, cu menţiunea (crucială) că invidia nu-l sufocă, ci, din contră, îl îmboldeşte să creeze: neexcelînd în domeniul interacţiunii sociale (mai ales cu sexul opus) şi invidiind „aristocraţia“ studenţească de la Harvard, stăpînitoare, prin drepturi conferite de sex-appeal şi/sau de averea familiei, peste cluburi şi frăţii în care unul ca el n-ar fi niciodată admis, tipul ripostează inventînd, pe Internet, cel mai tare club din lume – unde el e gazda tuturor – şi schimbînd, pur şi simplu, natura interacţiunii sociale. Ce-i aşa şocant sau nou în faptul că la baza unei realizări importante stau invidia, trufia intelectuală, dorinţa de a accede la o formă de putere asupra celorlalţi? Ce-i aşa şocant sau nou în faptul că atributele prin care cineva se smulge din mediocritate nu coincid întotdeauna cu atributele unei persoane „drăguţe“? În plus, filmul sugerează că motivaţia lui cea mai profundă e dorinţa de a impresiona o fată care l-a părăsit. Spectrul neexorcizabil al acelei fete e pentru el ceea ce e săniuţa pentru cetăţeanul Kane. Ideea că, în adîncul sufletului său, miliardarul a rămas un adolescent vulnerabil, care vrea să fie iubit (şi care aşteaptă tremurînd, ca orice alt amărît, ca fata să-i accepte cererea de prietenie pe Facebook), e genul de idee hollywoodiană menită să simplifice şi să edulcoreze un personaj pe care „marele public“ ar putea altfel să-l considere indigest, dar se vede treaba că, în cazul de faţă, nu s-a simplificat îndeajuns. 

Despre ce vorbim atunci cînd spunem că el „îşi trădează prietenii“? Despre două fapte: „furtul“ ideii iniţiale de la gemenii Winklevoss (membri ai invidiatei aristocraţii studenţeşti), care îi propuseseră să creeze pentru ei o reţea virtuală de socializare cu sigla Harvard-ului şi pe care el i-a dus cu vorba pînă în ziua cînd a lansat Facebook-ul; şi îndepărtarea co-fondatorului Eduardo Saverin, omul care a scos din buzunar cei o mie de dolari cu care s-a pornit afacerea. După cum arată profesorul de drept (chiar de la Harvard) Lawrence Lessig, într-un articol din The New Republic, acuzaţia de furt intelectual este absurdă. Ah, că un băiat drăguţ nu i-ar fi dus cu vorba pe gemeni – asta e partea a doua. Iar îndepărtarea lui Saverin, în favoarea unui antreprenor mai experimentat, cu siguranţă n-a fost un lucru frumos, în pofida sugestiei că Saverin era din ce în ce mai depăşit de anvergura proiectului; dar filmul, care se bazează în mare parte pe „versiunea Saverin“ a evenimentelor, lasă sub semnul întrebării unele dintre acuzaţiile acestuia (cum ar fi cea potrivit căreia Zuckerberg i-ar fi plănuit debarcarea de la bun început) şi, după cum observă Irina Trocan în cronica ei foarte lucidă din Film Menu, contrastul dintre ezitantul Saverin şi perseverentul Zuckerberg nu e neapărat în favoarea celui dintîi. Nu încerc să impun o interpretare în care Zuckerberg e „personaj pozitiv“; nu fac decît să cer un pic de respect pentru subtilitatea cu care realizatorii filmului au cartat teritoriul moral ocupat de această afacere. Indiferent cum o fi fost el în realitate, aici e reprezentat ca o zonă cu linii de frontieră subţiri, cu mulţi de „pe de altă parte“.