Epopeea naţională
● Lincoln (SUA, 2012), de Steven Spielberg.
Lincoln e o pagină de istoriografie americană pop-oficială (adică de manual şcolar), ecranizată/„entertain-izată“ de doi showmeni-educatori încercaţi: Steven Spielberg şi dramaturgul Tony Kushner. Acceptat drept ceea ce este, e un film făcut cu multă inteligenţă. (Şi de ce n-ar fi acceptat drept ceea ce este? După cum arăta recent istoricul Mircea Platon, opunîndu-se condamnării lui Sergiu Nicolaescu pentru activitatea sa de propagandist, „epopeea naţională“ – fie ea made in Hollywood, in Mosfilm ori in Buftea ceauşistă – n-are de ce să fie considerată inerent-ilegitimă ca gen cinematografic.) Misiunea de portretişti oficiali asumată de Spielberg şi de Kushner n-a fost deloc una uşoară: s-au angajat să ofere marelui public/electorat (american) un Lincoln care să pară ceva mai viu decît o statuie, dar fără ca asta să-l facă mai puţin vrednic de venerat ca icoană; o figură de părinte, dar una al cărei paternalism să nu jignească susceptibilităţile afro-americane moderne; şi, în jurul acestei figuri, un fundal de „realpolitik“ washingtonian care să fie totuşi scăldat într-o lumină înălţător-mitică, pe măsura unui subiect precum Tinereţea Democraţiei Americane. Pe scurt, o nouă sinteză popularizatoare de mitologie istorică şi revizionism.
Prima lor decizie înţeleaptă a fost aceea ca, în loc de a se apuca să povestească toată viaţa lui Lincoln, să se rezume la o scurtă perioadă din 1864-65, care a culminat cu votarea, în Camera Reprezentanţilor, a amendamentului constituţional care interzicea sclavia. La două luni după aceea s-a încheiat oficial şi războiul civil, iar după încă cinci zile a fost asasinat Lincoln; filmul include primul eveniment, dar sare peste al doilea, acest refuz (destul de nehollywoodian) al acţiunii fizice fiind consecvent cu o altă decizie strategică importantă de-a realizatorilor: aceea de a reduce la minimum scenele de front şi de a documenta, în schimb, însuşi procesul legislativ, cu tot cu (şi aici intervine manevra cea mai iscusită) mitele electorale, intimidările şi celelalte machiavelisme la care s-au dedat Lincoln şi aliaţii săi.
Toate astea, plus dezbaterile parlamentare propriu-zise, asigură un spectacol vioi: politicienii schimbă între ei insulte înzorzonate, prilej pentru salve kushneriene de pirotehnie oratorică şi pentru isprăvi actoriceşti de elocuţiune acrobatică. Printre atîţia stentori (în frunte cu Tommy Lee Jones), Daniel Day-Lewis, în rolul lui Lincoln, foloseşte o voce subţiată şi cu tremurături. Sigur, vorbeşte mai mult decît toţi ceilalţi – înainte de a-şi formula răspicat o poziţie, obişnuieşte să-i dea tîrcoale prin snoave şi pilde –, dar Kushner şi Spielberg îşi protejează filmul împotriva cîrcelului solemnităţii (una dintre vicisitudinile genului), recurgînd la trucuri elementare de showmeni (punîndu-i pe apropiaţii preşedintelui să-şi manifeste exasperarea în faţa autoindulgenţelor lui de raconteur), dar şi la o interpretare cu vino-ncoace a psihologiei lui Lincoln.
În această interpretare (subtil comunicată de Day-Lewis), maniera rustic-hîtră pe care a adoptat-o preşedintele (un fost avocat de ţară) îi serveşte acestuia drept camuflaj strategic – atît pentru operaţiunile lui permanente de calcul politic, cît şi pentru intratabila lui nefericire domestică. E de presupus că izbucnirile lui împotriva soţiei (Sally Field) şi a fiului mai mare (Joseph Gordon-Levitt) au mai multă rezonanţă, în sălile de cinema din SUA, decît pot avea oriunde în restul lumii. Dar, încă o dată, merită imaginate nenumăratele probleme pe care le-au avut de rezolvat realizatorii – probleme care, dat fiind caracterul de artă oficială al lucrării pe care se angajaseră s-o livreze, nu erau doar artistice, ci şi politice.
Monumentului Lincoln trebuia să i se insufle aparenţa carnalităţii (nu chiar în sensul de senzualitate) şi a sangvinităţii, într-un fel care totuşi să nu-l ciobească, să nu-l micşoreze – pînă la urmă, să nu-l demonumentalizeze. Nici soţia lui nu trebuia să iasă prea isterică. Privirea minorităţii eliberate din sclavie trebuia incorporată cumva în film şi era de preferat ca această privire să nu fie tot timpul una pasiv-recunoscătoare – să fie şi un pic critică. Probleme peste probleme. Lincoln reprezintă un gen de film care – ca obiect al atîtor calcule politice, operate sub presiunea unor responsabilităţi precum cea faţă de miturile naţionale sau cea de a crea consens social – n-are cum să fie genul favorit al nici unui cinefil adevărat. Dar reprezintă acest gen la un nivel înalt – la nivelul maxim al ingeniozităţii care poate fi investită în el. Spielberg îşi struneşte înclinaţia spre grandilocvenţă vizuală mai bine decît şi-a strunit-o în alte dăţi cînd a mai lucrat la „epopeea naţională“. (El struneşte pînă şi pompierismul simfonic al compozitorului John Williams.) America din acest film e încă una provincială; politica se face la scară mică – adesea în încăperi unde soarele nu intră prea bine. Acest ecleraj e singurul instrument regizoral care atrage ostentativ atenţia asupra lui însuşi (în timp ce contribuie la sculptarea chipului lui Day-Lewis), dar nu suficient încît să distragă de la verva vulgară (într-un sens bun) a dezbaterilor dintr-un Parlament încă tînăr.
