Cu tandrețe

● Metrobranding – o poveste de dragoste între oameni şi obiecte  (România, 2011), de Ana Vlad şi Adrian Voicu.  

Splendidul documentar Metrobranding (prezentat la Festivalul Filmului European, intrat apoi pe piaţă şi sper că încă disponibil în programul vreunui cinematograf din Bucureşti) investighează „viaţa de apoi“ a şase mărci româneşti extrem de proeminente în peisajul nostru cotidian de dinainte de căderea comunismului: maşina de cusut Ileana, tenişii de Drăgăşani, bicicleta Pegas, motocicleta Mobra, salteaua Relaxa şi becul de Fieni. Fabrica de maşini de cusut de la Cugir (de unde venea Ileana) s-a închis între timp (spre deosebire de fabrica de armament din acelaşi oraş), dar realizatorii Ana Vlad şi Adrian Voicu stau de vorbă cu un fost director şi cu o doamnă care fotografia utilajele (numele celor intervievaţi nu apar scrise pe ecran), urmăresc o maşină la lucru, îi examinează componentele şi privesc diafilme cu alte modele. Nici fabrica de tenişi de la Drăgăşani (FINCA) nu mai produce, dar Vlad şi Voicu testează cîteva perechi: mai întîi merg la un copil care bătea mingea, îl conving să încerce cu un pantof de Drăgăşani într-un picior şi cu adidasul său obişnuit în celălalt, şi-l roagă să le comenteze diferenţa; apoi merg la un ortoped, unde Ana Vlad primeşte felicitări pentru conformaţia armonioasă a piciorului ei, aşa cum apare într-o radiografie (cu pantof de Drăgăşani cu tot), la care realizatoarea răspunde că piciorul pozat îi aparţine de fapt coautorului ei; şi, în fine, merg la un antrenor de sport. Testele ies în favoarea produsului. Documentariştii merg apoi la Zărneşti, locul de origine al Pegasului şi al Mobrei, şi de acolo la Mizil, unde asistă la confecţionarea unei saltele şi unde intervievează cîteva muncitoare de la fabrica Relaxa (deschisă în continuare). La Fieni, cineva le citeşte dintr-un eseu despre lumină, cu un motto din „La steaua“ lui Eminescu.                              

Peste tot, oamenii vorbesc cu demnitate despre obiectul muncii lor. Unii sînt melancolici, dar alţii sînt binedispuşi. Din cînd în cînd, cineva poate să hiperbolizeze Gloria Trecutului, asociată calităţilor unui model de bicicletă sau ale unei perechi de tenişi, dar de obicei există prin preajmă şi cineva care să ia lucrurile uşor sau în glumă. Filmul e în primul rînd despre ei: nu despre fetişismele sau sentimentalismele narcisice ale generaţiei din care fac parte realizatorii (ambii născuţi în 1980), ci despre o generaţie de muncitori legaţi profund de acele obiecte. Această clasă, mistificată la greu în discursul oficial de dinainte de 1989, dar adesea şi în discursul politic/mediatic/intelectual de după, e documentată aici de nişte minţi perfect deschise, cu o curiozitate un pic ludică, dar foarte scrupuloasă, nepoluată de nici o ambiţie de a demonstra vreo idee preconcepută despre destinul ei. Făcînd un documentar despre decăderea unor industrii, realizatorilor le-ar fi fost uşor, de pildă, să găsească imagini „de atmosferă“ din registrul dezafectării/delabrării/dezolării, dar ei nu caută asemenea imagini – n-au venit chitiţi să facă o elegie şi, dacă filmul lor poate fi perceput drept una (asta în pofida vioiciunii şi a umorului unora dintre personaje), în orice caz nu e una emfatică. După cum nu e ironic la adresa „măreţiei“ între timp decăzute – asta în pofida flerului regizoral pentru efecte comice derivate din compoziţia cadrului, ca de pildă efectul movilei de tenişi înălţate în faţa domnului care vorbeşte, destul de solemn, despre declinul fabricii de la Drăgăşani, comparîndu-i soarta cu a dinozaurilor. Chiar şi atunci cînd găsesc comedie într-un asemenea cadru, nu se poate spune că documentariştii lucrează împotriva personajelor, împotriva demnităţii acestora – „găselniţa“ lor e legitimată de atitudinea glumeaţă a doamnei care stă lîngă vorbitor („Export?“ – pronunţă el, încercînd să descifreze inscripţia de pe un pantof, la care ea sugerează varianta „rebut“) şi de faptul că el însuşi, păstrîndu-şi tonul serios, o poate da din senin pe glumă („Ăsta este spionaj industrial, să aveţi grijă...“). Sensibilitatea etică a realizatorilor e fără fisură – ocazionalele lor ghiduşii nu ies niciodată din limitele ghiduşiei dulci. Copilul cu un pantof de un fel şi unul de un fel e chiar cool sau stylish ca apariţie, cum e şi bărbatul în toată firea care la un moment dat încearcă o bicicletă de copil, iar cadrele cu muncitoare la sfîrşitul programului, filmate printre maldăre de cearşafuri în timp ce se pregătesc de plecare, ţin de cea mai pură poezie neorealistă – necalofilă şi neretorică. După cum arată filmul, fascinaţia generaţională a realizatorilor pentru relicvele „epocii de aur“ trebuie să se fi transformat, în cursul investigaţiilor, într-o dragoste neafectată, neideologizată pentru clasa muncitoare pe care o descopereau. Prin filmul lor, aceasta ar putea constitui o revelaţie şi pentru alţii, sau cel puţin o corectură la impresia generală de lumpenizare, de abrutizare, pe care o poate lăsa televizorul. Din acest film iese foarte frumos.