Colonizatorul de copilării

Super 8 (SUA, 2011), de J.J. Abrams. 

Trop narativ cu trop narativ, motiv tematic cu motiv tematic şi decizie regizorală cu decizie regizorală, Super 8 al lui J. J. Abrams e pastişat după filme vintage de-ale lui Steven Spielberg: Întîlniri de gradul trei, E.T., The Goonies (pe care Maestrul doar l-a produs) şi – mai recent – Războiul lumilor. Sigur că această afirmaţie nu e prea informativă de una singură – Spielberg, în calitatea lui de principal inventator al cinematografului pop contemporan, aflîndu-se în spatele (aproape) oricărui blockbuster din vara asta. Dar în cazul de faţă e vorba despre o operaţiune de clonare în toată regula (care-i mai şi poartă semnătura de producător). Epoca în care e plasat Super 8 este sfîrşitul anilor ’70 – adică după miracolul Întîlnirilor..., dar înainte de pogorîrea lui E.T. Scena e un orăşel fictiv, prezentat (după modelul suburbiilor din E.T. şi Întîlniri...) ca un mic paradis, deşi în cele din urmă devine situl unui război civil (ca în Războiul lumilor). Eroii sînt o gaşcă de copii (ca în The Goonies) care (la fel ca Spielberg în anii ’50 şi ca Abrams în anii ’70) fac filme horror cu o cameră de amator (cu peliculă de 8 mm, căci lumea nu trecuse încă la VHS în drum spre digital), în timp ce în jurul lor încep să se producă fenomene paranormale-pe-bune. Protagonistul e un băieţel căruia îi lipseşte un părinte – la fel ca în E.T., numai că aici e vorba de mamă, iar lipsa acesteia nu e lăsată discret în fundal, ci e exploatată laborios întru crearea de mister & melodramă.

La fel ca în E.T., forţele armate (aici, aeriene) sînt sinistre. Şi toate misterele se rezolvă într-o serie de momente de comuniune miraculoasă, dintre care unul intim, de tête-à-tête (ca în E.T.) şi unul „comunitar“ (ca în Întîlniri...). Trecînd de la poveste la modul în care aceasta e articulată, secundă de secundă, în imagini şi sunete (adică trecînd de la narrative la narration – cum ar spune stilisticianul David Bordwell), mişcările stilistice ale lui Spielberg sînt reproduse îndeajuns de corect încît să impună Super 8 ca pe cel mai bine regizat blockbuster apărut pînă acum în vara asta. Camera şi/sau personajele se mişcă tot timpul, dar, aproape în orice fază a reorganizării imaginii, elementele care o compun par să ne întîmpine privirea în formaţia lor de maximă claritate şi maxim impact grafic, ca în vinietele unei benzi desenate. Spielberg e, de altfel, un maestru al decupajelor desenate (storyboard-uri) iar, aici, o secvenţă precum aceea în care un lucrător de la o benzinărie e atacat de un monstru este un exemplu de lecţie bine învăţată: fiecare cadru are percutanţa compoziţională a unui cadru de BD, amplificată de mişcările de cameră. Cea mai tipică mişcare începe de la o înălţime sensibil mai mică decît a personajului şi combină o ridicare rapidă la nivelul acestuia sau chiar mai sus cu o avîntare spre el sau ea: pe scurt, spectatorul e în permanenţă propulsat (tot înainte) şi înălţat (înaripat). De asemenea, Spielberg e un maestru al retragerii bruşte a camerei, deci al revelării spaţiului – pentru suspans (cît de izolată e benzinăria!) sau pentru spectacol (cît de mulţi sînt!); pe scurt, camera lui stăpîneşte spaţiul într-un mod care face foarte dificilă ieşirea spectatorului din el. Iar Abrams produce o imitaţie competentă.

Dar chiar trebuia să fie atît de obedient? Conform materialelor promoţionale, Super 8 e un film foarte personal pentru el – în 1979 avea 13 ani şi făcea filme horror cu o cameră Super 8 –, dar personalitatea lui cu greu se poate vedea de-a marelui colonizator de copilării. În pofida cîtorva detalii simpatice „de epocă“, şapte’j’nouăle lui e reconstruit aproape exclusiv din tropi spielbergieni, tropi ce reprezintă la rîndul lor reconstruiri (dar cu adevărat imaginative, nu còpii xerox) ale unor tropi din SF-ul anilor ’50. (Filmul însuşi pare să facă aluzie la acest fapt atunci cînd plasează venirea extraterestrului pe Pămînt în ’58 – cînd Spielberg avea (aproape) 13 ani – sau atunci cînd o cetăţeană isterizată pune fenomenele paranormale pe seama unei invazii sovietice.) Aşadar, istoria e totuna cu istoria filmului – ca la Tarantino, cu diferenţa că, la Tarantino, aceasta din urmă e comentată cu imaginaţie critică, pe cînd aici e doar pastişată cu atenţie. Şi, cu toată această atenţie, elementele spielbergiene – majoritatea copiate corect – nu se leagă atît de organic cum ar trebui: misterul menţinut de Abrams în jurul mamei absente nu slujeşte decît o funcţie de tip Iñárritu, hai-să-mai-băgăm-ceva-că-parcă-nu-i-destul-de-încărcat, soluţionarea finală a Războiului lumilor prin E.T. e scoasă din pălărie, iar creatura e un model de duzină. Sînt convins că filmul poate plăcea copiilor şi că poate stîrni nostalgii după copilării colonizate de Spielberg, dar, dacă vorbim despre zgîndărirea vulnerabilităţilor personale, eu însumi le aveam exact pe alea care trebuie – nu numai ca fost supus colonial, ci şi ca fost auteur de filme cu extratereştri realizate (pe VHS) împreună cu colegii de liceu (printre ei şi un viitor coleg la Dilema veche) –, şi totuşi filmul nu prea le-a atins.